miercuri, 14 august 2019

La Caracal ele nu mai fac cafele.

Când eram copii, în școala generală, în anii șaptezeci ai secolului trecut, cineva începuse un joc în curtea școlii, joc prin care trebuia să găsim cuvinte care, citite de la coadă la cap, să aibă același sens precum cuvântul inițial. Fiecare dintre noi își scormonea fragilul vocabular ca să găsească un cuvânt care să-i dea gata pe ceilalți participanți la joc. „Cojoc”, „caiac”, „sas”, „sos”, „capac”, „coc” au ieșit atunci din inteligentele noastre scăfârlii, și de fiecare dată ne minunam de inteligența celui care scotea pe gură ultima minune care se citea de-andoaselea exact cum se citea și inițial.
Sursa foto: a1.ro

La un moment dat intră în joc alt coleg, care ne spune: „Asta e nimic. Eu știu o propoziție care, citită de-andoaselea, are același sens ca cea citită normal.” Noi am râs, total neîncrezători, apoi colegul nostru s-a dus în clasă, s-a întors cu un caiet și un creion și a scris: „La Caracal ele fac cafele”. Citit de-andoaselea: „Ele fac cafele la Caracal.” Nu știu dacă inteligenta creație ieșise din capul lui sau o auzise și el din altă parte. Știu însă că vreo câteva zile după aceea am rostit propoziția cu pricina, și normal și de-andoaselea, de-l înnebunisem pe taică-meu, alături de care participam la treburile gospodărești: „La Caracal ele fac cafele. Ele fac cafele la Caracal.” La un moment dat, taică-meu zice: „Băi, n-ai găsit, mă, și tu, alt oraș decât Caracalu`, acolo unde s-a răsturnat căruța cu proști?” Nu l-am mai întrebat de ce există zicala asta, presupunând că ea a apărut în mintea oamenilor, cu mult timp în urmă, când mijlocul de locomoție cel mai folosit era căruța și acel om care slobozise prima oară pe gură calificativul ăsta la adresa caracalenilor, avusese de-a face cu oameni din Caracal și nu prea rămăsese impresionat de inteligența lor.

Caracalul a continuat apoi să fie în conștiința mea un loc în care nu se-ntâmplă nimic semnificativ, un orășel prăfuit de provincie, în care n-ai de ce să te duci, și din care e bine să pleci cât mai repede, în cazul în care ai nimerit, din întâmplare pe-acolo, cu treburi, dată fiind caracterizarea făcută de celebra zicală în care se răstoarnă căruța.

Anii au trecut și, după așa-numita revoluție, a apărut pe micile ecrane Marius Tucă, jurnalist și om de litere, de loc din Caracal, care își intitulase emisiunea exact ca celebrii jurnaliști intervievatori ai CNN-ului, „Marius Tucă Show”, voind cu tot dinadinsul să infirme că s-ar fi răsturnat în urbea lui, vreodată, vreo căruță cu oameni al căror IQ nu se ridică nici măcar la nivelul genunchiului broaștei.

L-a urmat apoi Dan Diaconescu, poreclit „Senzaționescu”, care-și propusese să otevizeze toate televiziunile din România, lucru care, în bună parte, i-a reușit, chiar dacă OTV, televiziunea inventată de el, a intrat în istorie odată cu intrarea lui pe poarta pușcăriei. Tot ca să infirme proverbialul accident de căruță, Dan s-a reîntors pe străzile Caracalului într-un Rolls Royce, ca să-i dea peste bot anonimului care i-a caracterizat pe concitadinii lui ca fiind cei mai năpăstuiți de Dumnezeu, atunci când s-a-mpărţit inteligenţa pe Pământ. Sau, cel puţin, în Oltenia. Ca să fim cinstiţi, nici despre Tucă şi nici despre Dan Senzaţionescu nu putem spune că sunt proşti. Au reuşit să infirme, în bună măsură, că în Caracal ar fi avut loc, vreodată, vreun accident de căruţă care să fi dus la răspândirea prostiei în zonă. Așa cum, de exemplu, s-a răspândit gripa porcină în România, când producătorilor de carne de porc din occident a început să le expire carnea în depozitele frigorifice.

Puțini și-ar fi imaginat că următorul personaj celebru din Caracal ar fi putut să fie Gheorghe Dincă, presupus violator și criminal în serie, nedovedit legal încă, e drept, dar care deja a mărturisit o parte din ororile comise. Ceea ce a ieșit la suprafață, odată cu acest al treilea caracalean celebru, este putreziciunea unui sistem politic, impostura, nepotismul, relațiile subterane sinistre între instituții și clanuri. Acum s-a văzut cel mai bine că ceea ce am copiat din occidentul civilizat, ca instituții, sunt doar o formă, o pojghiță subțire de hârtie creponată, în spatele cărora se află oamenii locului, constituiți în clanuri, cu metehnele lor de veacuri, niște vietăți nedesprinse încă din primitivismul tribal al maimuțelor, care nu răspund la comanda legii, ci la comanda masculului alfa. Caracalul dezvăluit cu ocazia acestor răpiri și crime în lanț nu confirmă nici un accident de căruță, în urma căruia să se fi împrăștiat stupiditatea, ci mai degrabă un uriaș diluviu,  o inundație apocaliptică a Oltului, în care, în loc de apă mîloasă, s-au revărsat uriașe cantități de ticăloșie și cruzime, în proporții aproape egale. Caracalul este astăzi simbolul neputinței noastre, ca oameni, ca români, de a ne autoorganiza după niște principii sănătoase, în care să domnească legea, nu omul. Căci  de cele mai multe ori, atunci când domnește omul , el este omul ticălos, animalic, care calcă totul în picioare pentru a-și atinge scopurile egocentrice.

Aproape în fiecare localitate din țară întâlnim, într-o măsură mai mică sau mai mare, câte un Caracal. Cu un primar conectat la lumea subterană a consumului de sex, de multe ori cu persoane minore, la afacerile având ca sursă banul public, la rețeaua de complicități și nepotisme care guvernează de fapt urbea respectivă. Aproape peste tot în România, primarul a ajuns interfața între lumea oficială, cea care ar trebui să fie și adevărată, care se arată lumii, și lumea ascunsă ochiului omului de rând, păienjenișul de conexiuni între personajele care își extrag seva din economia nevăzută și nefiscalizată a traficului de persoane, a contrabandei și a crimei.  S-a văzut, în anchetarea răpirii și abuzului asupra minorei Alexandra Măceșanu, puterea uluitoare a clanurilor asupra instituțiilor statului, încât te întrebi dacă nu cumva în spatele fiecărui oficial din România, începând cu primarul unei oarecare așezări din creierul munților, și terminând cu șeful statului, se află un mafiot sau o grupare mafiotă. „Follow the money!” ( „Ia urma banului!”),  este expresia consacrată printre investigatori, pentru a ajunge cât mai repede la persoanele implicate într-o mârșăvie. În cazul României, deși este perfect valabilă, expresia ar trebui modificată în „Ia urma primarului!”. Văzând conexiunile lui, vei putea deduce mult mai rapid în ce ape se scaldă și dacă aparține mai mult lumii de suprafață, oficiale, unde domnește legea, sau lumii tenebroase a interlopilor, unde domnește fărădelegea.

Dacă microbii studiați la microscop se dezvoltă uluitor atunci când li se creează toate condițiile pentru a prospera, la fel se întâmplă și cu infractorii, care prosperă într-o populație lașă, fricoasă, umilă, care-și ține în permanență capul plecat. Dacă la Caracal s-a răsturnat pe vremuri o căruță, putem lesne presupune că deasupra României au fost aeropurtate și parașutate mii și mii de batalioane de oameni nepăsători, lași, fricoși, ignoranți și lipsiți de orice umbră de empatie pentru suferința aproapelui.

„La Caracal ele fac cafele”. Ele, fetele din Caracal, ajunse la vârsta adolescenței,  când nu apucaseră  să intre în realitatea crudă și-n tragicomedia vieții, când încă visau să devină actrițe celebre, cântărețe adulate de fani sau polițiste incoruptibile, precum Alexandra,  fetele astea din Caracal, repet, au cunoscut mai întâi josnicia masculilor din propria specie, care le-au umilit, le-au ținut captive, le-au întrebuințat ca pe niște obiecte din sex-shop, fără să se gândească nimeni la ele ca la niște ființe vii, care au suflet, care suferă, care au părinți îndurerați de dispariția lor. Și, ca cele din Caracal sunt multe adolescente din toată țara, care trec prin aceleași orori.

”Ele fac cafele la Caracal”. Așa ar fi trebuit să se citească de-andoaselea propoziția din jocul nostru de copii, din curtea școlii. Din păcate, după tragediile din ultimele săptămâni, „ele”, fetele din Caracal, nu mai fac cafele. Răpite, sechestrate și supravegheate în permanență pe autostrăzile subterane ale prostituției, fetele din Caracal, nu toate, evident, fac bani. Pentru alții. Fac bani negri din ejacularea spermei unor masculi degenerați ai speciei umane, incapabili de-a atrage prin farmec personal și inteligență o femeie. Fac bani negri pentru alți masculi degenerați , care-i vor toca prin cazinouri, pentru lanțurile de aur de la gâtul lor slinos, sau pentru zgomotul eșapamentului vreunei mașini construite special pentru a atrage atenția pe șosele. Nimic pentru ceva nobil, caritabil sau înălțător! Bani negri care se duc într-o gaură neagră a existenței celei mai evoluate specii, credem noi, a planetei: droguri, alcool, jocuri de noroc, prostituție, corupție. Da, corupție, căci, în final, pentru ca toate aceste aspecte negre ale speciei umane să existe, o bună parte din banii ăștia trebuie să ajungă în portofelul sau în contul omului cu guler alb, politician, primar sau polițist. Pentru că el, omul cu guler alb, este cel care veghează și protejează întreaga rețea infracțională, de la omul de teren care execută răpirea minorei, până la beneficiarul ultim al trupului ființei răpite.

Dacă până acum orașul Caracal avea în mintea mea o rezonanță jucăușă, odată cu apariția celui de-al treilea personaj celebru al lui, asocierea numelui lui nu poate fi decât cea cu oroarea. O oroare care există, mai mult sau mai puțin, în fiecare așezare din România. Nu ne rămâne decât speranța ca din tenebrele acestui caz de crimă multiplă să se nască o mișcare inversă, de îndreptare către bine, dreptate și frumos, în așa fel încât, peste câțiva ani să pot spune, ca în curtea școlii din copilărie: ”La Caracal ele fac cafele”. Până atunci însă, nu pot spune decât așa cum am spus în titlu: „La Caracal ele nu mai fac cafele”. 

luni, 15 aprilie 2019

S-a întors lumea cu curu-n sus, oameni buni!

S-a întors lumea cu curu-n sus și i se vede găoaza, taică, i se văd trânjii, sau cum le ziceți voi acuma, hemoroizii. I se văd toate bubele cele ascunse, bubele trupului, da` mai ales cele ale sufletului. Pentru că trăim într-o lume bolnavă cu sufletul, taică! Era o vreme când fiecare își știa rostul lui și lumea era rânduită: țăranul era țăran și-și îngrijea țarina, nu pleca cu avionul departe de casă, ca să are țarina altor neamuri, soldatul era soldat și-și lustruia bocancii și țeava puștii, în așteptarea dușmanului cotropitor, nu pleca să moară la mii de kilometri depărtare de țara lui, jandarmul era jandarm și alerga după hoți și după tâlhari, nu se punea în slujba hoțului ajuns în fruntea țării. Domnul de la oraș era domn de la oraș, care știa rânduiala orașului și avea bună creștere, nu scuipa pe jos, nu țipa în lume, nu fuma pe stradă și nu arunca țigara pe caldarâm, glăsuia cu vorbe alese și nu supăra pe nimeni cu vorbele lui, pupa mâna domnițelor și făcea o plecăciune în fața celor în etate. Acuma țăranul ajunge degrabă la oraș, trecând prin școală ca gâsca prin apă, fără să aibă educație și maniere, fără morală și credință în fapta bună. Poate lesne să-și cumpere o diplomă, să intre în politică și să ajungă-n fruntea țării, mințind, lingușind și furând.



Avea totul un rost, curgerea vieții era domoală, așa cum se ridică din pământ o plantă din sămânță, fără grabă, crescându-i mai întâi tulpina, apoi crengile, mai la urmă frunzele și florile și numai la sfârșit fructele. Acuma aproape toți vor să culeagă fructul gata copt, înainte de a munci la îngrijitul pomului: merge la bancă, se împrumută pe treizeci de ani și-și face o casă. Păi casa aia e ca și cum ar fi mărul crescut  direct în văzduh, fără să fie ținut acolo de crengi, de tulpină și de rădăcina pomului. La cea mai mică adiere de vânt, mărul ăla cade pe pământ și-l mănâncă apoi furnicile și alte gângănii de pe jos. Poți tu să știi c-o să fii în putere toată viața, c-o să ai o slujbă la fel de bine plătită ca acuma, c-o să fie țara ta orânduită bine de conducătorii ei, tot acest timp cât tu întorci banul împrumutat de la bancher, plus costul banului, adică dobânda?

Pe vremuri se aduna tot satul atunci când un băiat ș-o fată se hotărau să înjghebeze o familie și să aibă prunci, se făcea clacă și se ridica într-o vară cuibușorul lor. Fără autorizație de construcție, fără certificat de urbanism, fără mormanul de hârtii pe care trebuie să-l întocmești acuma, și fără toți banii pe  hârtiile astea, ca să ții în huzur o armată de funcționari ce te privesc de sus când le calci pragul.  Unul venea cu truda brațelor, altul cu o scândură, altul cu o căruță de piatră, altul cu lutul și varul, altul cu țuica, merindele, voia bună și glumele, pentru că truda pentru ridicarea casei era, de fapt, o bucurie a satului întreg. Ulițele satului erau întreținute de obște, căci mergeau la râu și aduceau cu căruțele nisip și pietriș, nu așteptau ca acuma, cu noroiul până la genunchi, să vină un hoț să le spună că le dă coana Europa bani să-i scoată din noroaie. Acuma te muți într-o casă ridicată de-a gata, din sudoarea unor oameni pe care nu-i cunoști, care nu pun acolo, în fiecare cărămidă, în fiecare cui și-n fiecare scândură, bucuria de-a te ajuta pe tine, pentru că ești vecinul lui. Căci trăim azi într-o lume învârtită de bani, unde omenia și ajutorul între oameni sunt lepădate, pentru că ele nu aduc bani la vistieria țării.  De aia poate conducătorii noștri vor să ne știe învrăjbiți, pentru că orice ajutor pe care ni-l facem, unii altora, nu poate să fie dijmuit de ei. 

Da, s-a întors lumea cu curu-n sus, nimic nu mai este la locul lui. Trăim de-a valma, amestecați, țăranul nu-și mai vede de țarina lui, căci i-a intrat în casă televiziunea și dintr-o dată dorințele lui îi  întrec nevoile: își dorește și el o casă mai mare, o mașină, un televizor și mai mare, încă o mașină, care să-i spele rufele, căci nevasta trebuie să stea la telenovele sau pe feisbuc. Poate să mugească vaca de foame-n grajd, pot purceii să guițe de sete, țăranul are acum alte nevoi, căci mintea lui nu mai umblă la lucruri adevărate, pe care le poate pipăi cu mâna și înțelege cu judecata lui. Nu, mintea lui acuma umblă numai după amăgiri, l-au năpădit vedeniile din televizor și din calculator, filme, jocuri, sporovăiala neîncetată a internetului.

Și familia de odinioară avea un cap al ei, care ținea rânduiala și avea grijă ca toată lumea să muncească, fiecare după puteri, să mănânce și să fie îmbrăcat după nevoi și după trebuință, să aibă un culcuș unde-și poate așeza capul seara, și partea lui de acoperiș deasupra capului. Acuma copilul face ce vrea, că are drepturi, vorbește urât cu părinții și bunicii lui și-i amenință că sună la Protecția Copilului, dacă nu i se fac toate voile.

Familia nu mai e ce-a fost odată, când avea un bătrân care știa să dea o povață celor tineri, care avea grijă de cei mici, să fie cuviincioși și să ajute și ei la mersul gospodăriei, după puterile lor. Copiii învățau de mici să aibă grijă de vietățile din bătătură, creșteau învățând din mers cum să se descurce în viață. Acum trăiesc printre blocuri cenușii, în grija nimănui, învățând deprinderi greșite și otrăvindu-și trupul cu tutun, băutură și alte licori care le tulbură mintea și sufletul. Știu doar să apese niște butoane, ca să ajungă cu mintea dintr-o dată pe tărâmul nălucirilor. Nu se mai întâlnesc seara pe deal, să stea până după miezul nopții,  la povești. Se închid în cămăruțele lor, de la bloc, sau de la casă, și se ceartă cu „prietenii” lor de pe fața ailaltă a pământului.

Dar cel mai trist lucru este graba cu care am ajuns să facem orice. Nu ne mai ajunge ziua, așa cum se scurge ea, de la răsărit până la apusul soarelui. Vrem să facem într-o zi mai mult decât ne țin puterile trupului și răbdarea minții. De ce ne grăbim așa? Ca să ajungem mai devreme în mormânt? Pentru că toată alergătura asta, cu mașina, cu trenul, cu avionul, cu racheta, nu ne-a făcut mai fericiți, ci mai supărați, mai iuți la mânie și mai nerăbdători să facem cât mai multe și cât mai repede. O întrecere nebună i-a cuprins pe oameni, care i-a scos din rândul celorlalte vietăți. Ele nu se grăbesc, ele își trăiesc viața în pasul naturii și al rotirii anotimpurilor, ele nu fac din noapte zi și din iarnă vară. În loc să hiberneze, ca ursul, în timpul zăpezilor, sau măcar să-și înceteze lucrul, cum făceau odinioară oamenii, la sate, care se retrăgeau la căldura sobei și ieșeau doar să aibă grijă de vietățile din bătătură, acuma în timpul iernii oamenii vor să facă mai multe, parcă împotriva naturii și împotriva mersului domol, așezat, al vremii.

Ar trebui să ne uităm la un copac și să-i urmăm pasul vieții. El iarna încetează să mai facă frunze și fructe, își trage seva spre rădăcini și stă liniștit și așteaptă primele raze de soare ale primăverii, și abia atunci începe să-și scoată mugurii pe ramuri. Omul nu mai este o făptură cu două picioare, el are acum două roți, sau patru roți , sau are aripi de metal, cu care zboară de pe un țărm de ocean pe celălalt țărm, are flacăra rachetei la cur, cu care zboară pe Lună și pe Marte, nu-i mai ajung cele două picioare cu care l-a înzestrat natura, cu care să meargă pe pământ. Calul pe care-l folosea la munca câmpului a fost ucis și a fost înlocuit cu caii putere din burta motoarelor, fără să se gândească că jăratecul pe care-l mănâncă bidiviii ăia, din burta fierătaniei, pârjolesc, de fapt, pământul de sub picioarele lui.