luni, 15 aprilie 2019

S-a întors lumea cu curu-n sus, oameni buni!

S-a întors lumea cu curu-n sus și i se vede găoaza, taică, i se văd trânjii, sau cum le ziceți voi acuma, hemoroizii. I se văd toate bubele cele ascunse, bubele trupului, da` mai ales cele ale sufletului. Pentru că trăim într-o lume bolnavă cu sufletul, taică! Era o vreme când fiecare își știa rostul lui și lumea era rânduită: țăranul era țăran și-și îngrijea țarina, nu pleca cu avionul departe de casă, ca să are țarina altor neamuri, soldatul era soldat și-și lustruia bocancii și țeava puștii, în așteptarea dușmanului cotropitor, nu pleca să moară la mii de kilometri depărtare de țara lui, jandarmul era jandarm și alerga după hoți și după tâlhari, nu se punea în slujba hoțului ajuns în fruntea țării. Domnul de la oraș era domn de la oraș, care știa rânduiala orașului și avea bună creștere, nu scuipa pe jos, nu țipa în lume, nu fuma pe stradă și nu arunca țigara pe caldarâm, glăsuia cu vorbe alese și nu supăra pe nimeni cu vorbele lui, pupa mâna domnițelor și făcea o plecăciune în fața celor în etate. Acuma țăranul ajunge degrabă la oraș, trecând prin școală ca gâsca prin apă, fără să aibă educație și maniere, fără morală și credință în fapta bună. Poate lesne să-și cumpere o diplomă, să intre în politică și să ajungă-n fruntea țării, mințind, lingușind și furând.



Avea totul un rost, curgerea vieții era domoală, așa cum se ridică din pământ o plantă din sămânță, fără grabă, crescându-i mai întâi tulpina, apoi crengile, mai la urmă frunzele și florile și numai la sfârșit fructele. Acuma aproape toți vor să culeagă fructul gata copt, înainte de a munci la îngrijitul pomului: merge la bancă, se împrumută pe treizeci de ani și-și face o casă. Păi casa aia e ca și cum ar fi mărul crescut  direct în văzduh, fără să fie ținut acolo de crengi, de tulpină și de rădăcina pomului. La cea mai mică adiere de vânt, mărul ăla cade pe pământ și-l mănâncă apoi furnicile și alte gângănii de pe jos. Poți tu să știi c-o să fii în putere toată viața, c-o să ai o slujbă la fel de bine plătită ca acuma, c-o să fie țara ta orânduită bine de conducătorii ei, tot acest timp cât tu întorci banul împrumutat de la bancher, plus costul banului, adică dobânda?

Pe vremuri se aduna tot satul atunci când un băiat ș-o fată se hotărau să înjghebeze o familie și să aibă prunci, se făcea clacă și se ridica într-o vară cuibușorul lor. Fără autorizație de construcție, fără certificat de urbanism, fără mormanul de hârtii pe care trebuie să-l întocmești acuma, și fără toți banii pe  hârtiile astea, ca să ții în huzur o armată de funcționari ce te privesc de sus când le calci pragul.  Unul venea cu truda brațelor, altul cu o scândură, altul cu o căruță de piatră, altul cu lutul și varul, altul cu țuica, merindele, voia bună și glumele, pentru că truda pentru ridicarea casei era, de fapt, o bucurie a satului întreg. Ulițele satului erau întreținute de obște, căci mergeau la râu și aduceau cu căruțele nisip și pietriș, nu așteptau ca acuma, cu noroiul până la genunchi, să vină un hoț să le spună că le dă coana Europa bani să-i scoată din noroaie. Acuma te muți într-o casă ridicată de-a gata, din sudoarea unor oameni pe care nu-i cunoști, care nu pun acolo, în fiecare cărămidă, în fiecare cui și-n fiecare scândură, bucuria de-a te ajuta pe tine, pentru că ești vecinul lui. Căci trăim azi într-o lume învârtită de bani, unde omenia și ajutorul între oameni sunt lepădate, pentru că ele nu aduc bani la vistieria țării.  De aia poate conducătorii noștri vor să ne știe învrăjbiți, pentru că orice ajutor pe care ni-l facem, unii altora, nu poate să fie dijmuit de ei. 

Da, s-a întors lumea cu curu-n sus, nimic nu mai este la locul lui. Trăim de-a valma, amestecați, țăranul nu-și mai vede de țarina lui, căci i-a intrat în casă televiziunea și dintr-o dată dorințele lui îi  întrec nevoile: își dorește și el o casă mai mare, o mașină, un televizor și mai mare, încă o mașină, care să-i spele rufele, căci nevasta trebuie să stea la telenovele sau pe feisbuc. Poate să mugească vaca de foame-n grajd, pot purceii să guițe de sete, țăranul are acum alte nevoi, căci mintea lui nu mai umblă la lucruri adevărate, pe care le poate pipăi cu mâna și înțelege cu judecata lui. Nu, mintea lui acuma umblă numai după amăgiri, l-au năpădit vedeniile din televizor și din calculator, filme, jocuri, sporovăiala neîncetată a internetului.

Și familia de odinioară avea un cap al ei, care ținea rânduiala și avea grijă ca toată lumea să muncească, fiecare după puteri, să mănânce și să fie îmbrăcat după nevoi și după trebuință, să aibă un culcuș unde-și poate așeza capul seara, și partea lui de acoperiș deasupra capului. Acuma copilul face ce vrea, că are drepturi, vorbește urât cu părinții și bunicii lui și-i amenință că sună la Protecția Copilului, dacă nu i se fac toate voile.

Familia nu mai e ce-a fost odată, când avea un bătrân care știa să dea o povață celor tineri, care avea grijă de cei mici, să fie cuviincioși și să ajute și ei la mersul gospodăriei, după puterile lor. Copiii învățau de mici să aibă grijă de vietățile din bătătură, creșteau învățând din mers cum să se descurce în viață. Acum trăiesc printre blocuri cenușii, în grija nimănui, învățând deprinderi greșite și otrăvindu-și trupul cu tutun, băutură și alte licori care le tulbură mintea și sufletul. Știu doar să apese niște butoane, ca să ajungă cu mintea dintr-o dată pe tărâmul nălucirilor. Nu se mai întâlnesc seara pe deal, să stea până după miezul nopții,  la povești. Se închid în cămăruțele lor, de la bloc, sau de la casă, și se ceartă cu „prietenii” lor de pe fața ailaltă a pământului.

Dar cel mai trist lucru este graba cu care am ajuns să facem orice. Nu ne mai ajunge ziua, așa cum se scurge ea, de la răsărit până la apusul soarelui. Vrem să facem într-o zi mai mult decât ne țin puterile trupului și răbdarea minții. De ce ne grăbim așa? Ca să ajungem mai devreme în mormânt? Pentru că toată alergătura asta, cu mașina, cu trenul, cu avionul, cu racheta, nu ne-a făcut mai fericiți, ci mai supărați, mai iuți la mânie și mai nerăbdători să facem cât mai multe și cât mai repede. O întrecere nebună i-a cuprins pe oameni, care i-a scos din rândul celorlalte vietăți. Ele nu se grăbesc, ele își trăiesc viața în pasul naturii și al rotirii anotimpurilor, ele nu fac din noapte zi și din iarnă vară. În loc să hiberneze, ca ursul, în timpul zăpezilor, sau măcar să-și înceteze lucrul, cum făceau odinioară oamenii, la sate, care se retrăgeau la căldura sobei și ieșeau doar să aibă grijă de vietățile din bătătură, acuma în timpul iernii oamenii vor să facă mai multe, parcă împotriva naturii și împotriva mersului domol, așezat, al vremii.

Ar trebui să ne uităm la un copac și să-i urmăm pasul vieții. El iarna încetează să mai facă frunze și fructe, își trage seva spre rădăcini și stă liniștit și așteaptă primele raze de soare ale primăverii, și abia atunci începe să-și scoată mugurii pe ramuri. Omul nu mai este o făptură cu două picioare, el are acum două roți, sau patru roți , sau are aripi de metal, cu care zboară de pe un țărm de ocean pe celălalt țărm, are flacăra rachetei la cur, cu care zboară pe Lună și pe Marte, nu-i mai ajung cele două picioare cu care l-a înzestrat natura, cu care să meargă pe pământ. Calul pe care-l folosea la munca câmpului a fost ucis și a fost înlocuit cu caii putere din burta motoarelor, fără să se gândească că jăratecul pe care-l mănâncă bidiviii ăia, din burta fierătaniei, pârjolesc, de fapt, pământul de sub picioarele lui.