Lupul cel Trump și Scufița Democrată

În copilărie, pentru a înțelege lumea în care trăim, părinții noștri ne învață întâi cuvinte separate, apoi propoziții simple, după care trec la lucruri mai complicate, pe măsură ce suflăm în mai multe lumânări pe tortul aniversar. Când ajungem la vârsta la care trebuie să avem un minim discernământ pentru a deosebi binele de rău, ni se spun povești, în care unele personaje sunt bune, iar altele rele. De cele mai multe ori, pentru a le transmite copiilor o stare de optimism și încredere în viață, în povești personajul pozitiv învinge aproape tot timpul  pe cel negativ și restabilește armonia universală. Arareori o poveste arată lucrurile în cruda lor realitate, aceea că răul învinge de cele mai multe ori, și tot arareori li se spune copiilor că cel rău învinge tocmai pentru că nu are procese de conștiință și nu conștientizează răul pe care-l face. Așa se face că istoria omenirii e plină de povești în care personajele pozitive au lăsat în urma lor mormane de cadavre.

Donald Trump, un om de afaceri 
care se săturase să vadă cum
politicienii îi distrug țara.
Foto:wikipedia.org

 

 Mulți oameni nu reușesc apoi în viața matură să depășească această gândire simplă, schematică, infantilă, în care lumea se împarte în oameni buni și oameni răi, această schemă extrapolându-se apoi la toate conceptele cu care vine omul în contact pe parcursul vieții. Religiile sunt bune sau rele,(a mea fiind cea mai bună, bineînțeles!), popoarele sunt bune și rele,(poporul din care fac eu parte fiind cel mai bun, evident!), rasele umane sunt bune sau rele, și așa mai departe. Nici un loc pentru nuanțe de gri sau alte culori în compoziția tabloului lumii, există fie numai alb, fie numai negru!

Una dintre poveștile cu care au crescut generațiile secolului trecut este Scufița Roșie.  Personajul cel rău, lupul, chiar dacă la finalul poveștii, prin cea mai spectaculoasă și dureroasă cezariană din istorie, o redă lumii pe bunicuță și pe nepoțica ei purtătoare de scufiță roșie, a rămas mamiferul cel mai stigmatizat în conștiința ultimelor două secole, ajungându-se aproape la extincția speciei. Abia în ultimele decenii, observându-se gravele dezechilibre ecologice care s-au produs în timp datorită dispariției lupilor din ecosistem, s-au luat măsuri pentru înmulțirea lor și pentru repopularea pădurilor cu beneficul carnivor. În parcul național Yellowstone, după reintroducerea lupilor, timp de 10 ani, a avut loc un adevărat miracol: s-a echilibrat numărul căprioarelor, care devastaseră toată mica vegetație, au apărut arbuști pe malurile râurilor, multă iarbă, multe păsări, castori, s-a redus eroziunea solului în apropierea cursurilor de apă și tot ecosistemul a avut numai de câștigat de pe urma introducerii lupului.

Cu toate astea, lupul continuă să fie în mintea multor oameni un animal rău, fioros, care abia așteaptă să prindă prin pădure un om, purtător de scufiță roșie sau de bască neagră, pentru a-i înfige colții în beregată. Gândirea magică și reducționistă a copilăriei nu i-a părăsit nici la maturitate și ei continuă să vadă lumea împărțită în buni și răi. Nu în fapte bune și rele.

Am făcut această lungă introducere pentru a putea înțelege modul cum mulți semeni de-ai noștri se raportează la realitățile lumii prezente și pentru a ne înțelege chiar propriile noastre judecăți referitoare la chestiuni arzătoare ale actualității.

Una dintre aceste arzătoare chestiuni este cea a alegerii președintelui Statelor Unite ale Americii, care a avut loc pe 3 noiembrie 2020. Televiziunile și internetul s-au împărțit în două tabere ireconciliabile, unii susținând că fostul președinte Trump a fost, în primul său mandat, încarnarea răului absolut pe Pământ, ceilalți susținând că el este salvatorul Statelor Unite, și chiar al omenirii, de la o dictatură globală. Încercând să avem o poziție neutră, situându-ne în afara celor două opinii categorice, care nu lasă loc de negociere, să încercăm să analizăm faptele acestui om, care a ajuns să decidă viața unei bune părți a omenirii, din momentul când a ajuns în poziția de președinte al Statelor Unite ale Americii.

Dacă ar fi un om oarecare, care se trezește dimineața și merge la muncă, într-o metropolă cu câteva milioane de locuitori, i-am putea cuantifica ușor bunătatea sau răutatea faptelor. Dacă l-am urmări într-un „reality show”, având o cameră video care să-l filmeze în permanență, de dimineața până seara, am putea să-i punem faptele în două coloane, care ar fi cam așa:

1.     Faptele bune

-         muncește pentru a-și întreține familia, formată din el, soția și cei doi copii;

-         conduce prudent în trafic;

-         este respectuos la locul de muncă cu toți colegii și cu superiorii;

-         se joacă și glumește cu cei doi copii când ajunge acasă și este atent cu soția.

 

2.     Faptele rele

-fumează, cheltuind astfel o bună parte din bugetul familiei care ar fi putut fi folosit la altceva cu adevărat util;

- aruncă chiștocul pe fereastră;

-îl înjură pe conducătorul auto din mașina aflată în fața sa, la semafor, pentru că nu pleacă mai repede la culoarea verde;

-se ceartă cu alt conducător auto care îl claxonează, se dă jos din mașină și îi sparge aceluia parbrizul mașinii cu o bâtă de baseball;

- când ajunge acasă își bârfește șeful, pentru că nu organizează bine munca, dându-i lui să facă mai multe lucrări decât altora.

Cum este acest om, bun sau rău? Putem să cuantificăm matematic cât bine facem fiecare din noi și cât rău? Cât bine și cât rău facem fiecare din noi pe parcursul vieții noastre? La finalul vieții, cine decide dacă am făcut mai mult bine sau mai mult rău? Soția, soțul, copiii noștri, vecinii, colegii de muncă, prietenii, cunoscuții, partidul din care facem parte? Sau trebuie să acceptăm că judecata reducționistă „bun sau rău” este greșită și că, de fapt, fiecare dintre noi suntem în permanență un amestec de fapte bune și de fapte rele, imposibil de cuantificat cu precizie aritmetică?

Analizând acum primul mandat al președintelui Donald Trump, putem să tragem fiecare concluzia lui, în funcție de ceea ce analizăm și de ceea ce considerăm noi ca fiind important, pentru că viața lui prezentă și trecută a fost trecută prin lupa deformatoare a exagerărilor presei, care mărește de mii de ori orice mărunțiș al vieții și orice banalitate a căpătat astfel proporții astronomice sau apocaliptice.

Televiziunile și ziariștii au speculat fiecare aroganță de-a sa, fiecare cuvânt nepotrivit, fiecare gest nepotrivit la context, făcând din el un misogin, un mitocan, un rasist, un clovn și un lăudăros. Aici trebuie să amintim că el a fost mulți ani gazda unei emisiuni televizate, cu foarte mare audiență, în care rolul pe care trebuia să-l joace era acela de arogant și imprevizibil, pentru a menține atenția telespectatorilor și a-i ține captivi emisiunii, pentru a nu apăsa butonul telecomenzii ca să treacă pe alt canal. El și-a menținut acest personaj și pe parcursul campaniilor electorale și al primului mandat, tocmai pentru a atrage atenția asupra sa și a nu avea discursuri plictisitoare, de la care oamenii să plece dezamăgiți. Sunt arhicunoscute discursurile plictisitoare ale multor politicieni, care mestecă lemn și la finalul mitingurilor în loc să producă entuziasm, produc rumeguș. În calitate de clovn, a avut, față de clasa politică anchilozată de la Washington și din cam toate capitalele lumii, rolul pe care-l avea bufonul de la curtea regală, în trecut, acela de a-i spune regelui adevărul în față, adevăr pe care nici un alt muritor de la curte nu l-ar fi spus fără riscul de a-i fi tăiat capul. Evident că televiziunile le-au spus oamenilor povestea din copilărie, cu Trump în locul lupului și cu Partidul Democrat în locul Scufiței.

Pe de altă parte, puținii analiști care au încercat să aibă o atitudine neutră, au remarcat de-a lungul celor patru ani de mandat că și-a îndeplinit foarte multe din promisiunile făcute, generând multe locuri de muncă, reducând șomajul și relocând înapoi, în Statele Unite, multe industrii care produceau în țări din Asia, pentru a-și mări profitul. La fel ca lupul introdus în Parcul Yellowstone, care a mărit numărul altor specii în ecosistem,  Trump a generat prosperitate și speranță, punând economia pe calea cea bună, fiind votat mai mult decât în 2016 de către comunitățile hispanică și afro-americană, putându-se trage concluzia că a fost bun pentru ecosistemul economic al Statelor Unite.

Evident că pentru scufița albastră a Partidului Democrat, Hillary Clinton, pentru pedofili, pentru rețelele internaționale de trafic de ființe umane, pentru cartelul drogurilor, Trump a fost lupul cel rău. Pentru elitele globaliste, reunite la Davos, în Elveția, în luna ianuarie a acestui an, Trump a jucat din nou rolul lupului cel rău, spunându-le tuturor celor care modelează lumea pentru o funcționare globalistă, că viitorul este al patrioților și nu al globaliștilor, spunându-le că, în calitate de președinte, pe primul loc va pune Statele Unite și nu măsurile lor globaliste. Pentru Organizația Mondială a Sănătății, o structură birocratică inutilă, care a făcut în ultimul timp mai mult rău decât bine, a fost, la fel, lupul cel rău, mai ales când a anunțat retragerea Statelor Unite din această mașinărie birocratică de tocat banii americanilor de rând.

Concluzia de final ar fi că omul și președintele Trump nu este nici pe departe așa de rău cum încearcă să-l prezinte povestea televiziunilor, și că trebuie să luăm în calcul, în primul rând, realizările lui ca președinte în primul său mandat, realizări pentru care cel puțin 72 de milioane de alegători l-au ales pentru un al doilea mandat. Este un om, în cele din urmă, ale cărui fapte alternează, ca la fiecare dintre noi, între bine și rău. Cuantificarea binelui și a răului total pe care l-a făcut nu rămâne decât în sarcina unei instanțe superioare nouă, dacă ea există. Noi trebuie să avem, în această dispută uriașă în care s-a angajat omenirea, o atitudine rezervată și o gândire analitică, nu una infantilă, în care lupul Trump o înghite pe scufița Hillary, cu tot cu fostul ei soț, care a transformat  Salonul Oval,  de la Casa Albă, în Salon Oral.

Renumărarea voturilor la care asistăm acum, scoate la lumină o realitate tristă, aceea că țara către care au alergat mulți oameni din lumea întreagă, în căutarea libertății, se confruntă astăzi cu practici de furt al alegerilor precum se întâmplă în republicile bananiere. Pentru că de soarta acestor alegeri depinde calea pe care se va orienta omenirea în acest început de secol XXI, nu ne rămâne decât să așteptăm și să tragem speranța că lupul cel rău nu va fi alungat din Parcul Yellowstone.

           George Balaur, 18 noiembrie 2020 

 

 

 

Nuit Minimaliste...o terapie antivirus de excepție!

În goana cotidiană pentru a ne asigura supraviețuirea în jungla urbană, sub bombardamentul informațional care ne asediază perpetuu și care ne supune sistemul nervos unor temeri de cele mai multe ori nejustificate, apar și oaze de liniște, de meditație și de relaxare, în care suntem îndemnați la introspecție: un concert de muzică clasică, un spectacol de balet, o piesă de teatru, care, chiar dacă ne lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri, la final, are meritul că ne deconectează, în adevăratul sens al cuvântului, de la fluxul informațional agresiv al cotidianului. E bine să ne luăm un astfel de răgaz de la rutina zilnică și să gustăm puțin din liniștea și pacea unui eveniment cultural de calitate. Vom reveni a doua zi la muncă cu un gând mai bun și, cu o vibrație nevăzută a corzilor vocale, fredonând acordurile din seara precedentă, vom face mai ușor față agresivității ecosistemului  format din betoane cubice și țevi de eșapament.

Am avut onoarea să fiu invitat, împreună cu familia, la un spectacol de excepție al compozitorului și performerului de muzică minimalistă Andrei-Dorian Irimia, în Constanța, la Teatrul pentru Copii și Tineret. Eram familiarizat oarecum cu ideea de minimalism în muzică, având pe unul din CD-urile mele de muzică clasică o bucată a lui Erik Satie, numită Gymnopedie, dar și pentru că am avut bucuria să-l descopăr pe internet, cu vreo zece ani în urmă, pe Ludovico Einaudi, pianistul italian care a ridicat la superlativ conceptul de minimalism în arta muzicală.

Scurte repetiții pentru a adapta instalația de sonorizare la acustica sălii.
Arta minimalistă se distribuie în spații mici, intime, în care dialogul
dintre autor și cei din sală este ca o șoaptă rostită între prieteni apropiați.
Foto: Andrei Irimia

Dacă în poezie, haiku-ul japonez reușește să transmită o emoție estetică cu un singur vers sau  cu o singură strofă, același lucru îl face minimalismul în arta sunetelor. Acordurile pianului, repetate într-o ordine numai de compozitor știută, au darul de a te transpune într-un univers exclusiv al sunetelor, unde orice alt stimul senzorial perturbator nu mai poate pătrunde.

Încercând să explice ideea sau sentimentul care a generat fiecare compoziție, Andrei Irimia a rostit și câteva cuvinte înaintea fiecărei lucrări, lăsând totuși fiecăruia libertatea să interpreteze în cheie proprie, cu trăiri și evenimente din propria-i viață, fiecare bucată muzicală. Mi-a rămas în minte o frază cu un îndemn pe care numai un călugăr budist l-ar putea da: „Atunci când lucrurile nu ies întotdeauna așa cum am fi dorit, este bine să luăm, din fiecare experiență a vieții, partea ei bună. Pentru că există, în fiecare lucru rău care ni se întâmplă, și o parte pozitivă.”

Instrumentele cu care Andrei își exprimă emoțiile sunt pianul, clavieta, toba cu sunete meditative (tongue drum) și un mic pian-jucărie. Alternanța sonorităților generează o suită de trăiri ce merg de la tristețe, melancolie și regrete, până la speranță, bucurie și seninătate.  Andrei te poate face pe parcursul unei bucăți muzicale să treci prin aproape toate emoțiile prin care ai trece într-o întreagă viață.  Cu efort minim în aparență, dar având efect maxim.  Numai el știe, însă, cât de mult a repetat pentru a crea iluzia că face totul cu minimum de efort.

Deși piesele aparțin genului minimalist, putem spune că trăirea artistului
aparține...maximalismului, pentru că autorul și, în același timp, performerul
pieselor, trăiește la intensitate maximă fiecare acord.
Foto: Andrei Irimia

Albumul pe care ni l-a propus Andrei spre audiție se numește „Nuit Minimaliste” care este, așa cum îi place compozitorului să spună,  „o reverență în fața melancoliei minimalismului pianistic francez”.

La sfârșitul reprezentației, am simțit că toți cei prezenți, în jur de două sute de spectatori, aveau regretul că incursiunea în propriile gânduri și trăiri, indusă de muzica lui Andrei, a durat parcă prea puțin, aplaudându-l minute în șir, făcându-l pe tânărul compozitor să promită că va reveni la Constanța în toamnă, pentru o nouă introspecție sufletească pe acorduri minimaliste.

Ceea ce mi s-a părut un lucru deosebit în relația lui Andrei cu auditoriul lui, este lipsa aproape totală a marketingului. Muzica lui poate fi ascultată gratuit pe site-ul său și pe canalul său de Youtube, concertele și CD-urile puse în vânzare fiind organizate mai mult ca un prilej pentru a sprijini prin donații arta lui, minimalismul fiind astfel reprezentat și în modul în care ne propune muzica lui, într-un mod aproape sfios și total neinvaziv, dacă îl comparăm cu marketingul agresiv al altor genuri muzicale de largă audiență. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că arta lui nu se poate consuma pe stadioane, la decibeli care să zguduie geamurile caselor din jur, ci în locuri intime, propice introspecției și meditației.

Într-o atmosferă intimă, Andrei explică inexplicabilul: sentimentul
sau ideea care a generat piesa minimalistă pe care urmează să o
împărtășească cu auditoriul. Foto: Andrei Irimia

A vorbi despre muzică mi se pare unul dintre cele mai dificile lucruri , pentru că fiecare artă „vorbește” prin propriul său limbaj, fie el cuvânt, gest, culoare, linie, volum, sau acord muzical. Nu vă rămâne decât să mergeți la unul din spectacolele lui Andrei pentru a experimenta emoțiile pe care le creează cu arta lui, sau să intrați pe site-ul lui, andreiirimia.com, pentru a asculta, în intimitatea căminului dumeavoastră, compozițiile lui. Cei mai norocoși sunt bucureștenii și cei din împrejurimi, pentru că următorul spectacol al lui Andrei va avea loc la Teatrul de Artă din capitală, pe data de 15 martie 2020.