Lupul cel Trump și Scufița Democrată

În copilărie, pentru a înțelege lumea în care trăim, părinții noștri ne învață întâi cuvinte separate, apoi propoziții simple, după care trec la lucruri mai complicate, pe măsură ce suflăm în mai multe lumânări pe tortul aniversar. Când ajungem la vârsta la care trebuie să avem un minim discernământ pentru a deosebi binele de rău, ni se spun povești, în care unele personaje sunt bune, iar altele rele. De cele mai multe ori, pentru a le transmite copiilor o stare de optimism și încredere în viață, în povești personajul pozitiv învinge aproape tot timpul  pe cel negativ și restabilește armonia universală. Arareori o poveste arată lucrurile în cruda lor realitate, aceea că răul învinge de cele mai multe ori, și tot arareori li se spune copiilor că cel rău învinge tocmai pentru că nu are procese de conștiință și nu conștientizează răul pe care-l face. Așa se face că istoria omenirii e plină de povești în care personajele pozitive au lăsat în urma lor mormane de cadavre.

Donald Trump, un om de afaceri 
care se săturase să vadă cum
politicienii îi distrug țara.
Foto:wikipedia.org

 

 Mulți oameni nu reușesc apoi în viața matură să depășească această gândire simplă, schematică, infantilă, în care lumea se împarte în oameni buni și oameni răi, această schemă extrapolându-se apoi la toate conceptele cu care vine omul în contact pe parcursul vieții. Religiile sunt bune sau rele,(a mea fiind cea mai bună, bineînțeles!), popoarele sunt bune și rele,(poporul din care fac eu parte fiind cel mai bun, evident!), rasele umane sunt bune sau rele, și așa mai departe. Nici un loc pentru nuanțe de gri sau alte culori în compoziția tabloului lumii, există fie numai alb, fie numai negru!

Una dintre poveștile cu care au crescut generațiile secolului trecut este Scufița Roșie.  Personajul cel rău, lupul, chiar dacă la finalul poveștii, prin cea mai spectaculoasă și dureroasă cezariană din istorie, o redă lumii pe bunicuță și pe nepoțica ei purtătoare de scufiță roșie, a rămas mamiferul cel mai stigmatizat în conștiința ultimelor două secole, ajungându-se aproape la extincția speciei. Abia în ultimele decenii, observându-se gravele dezechilibre ecologice care s-au produs în timp datorită dispariției lupilor din ecosistem, s-au luat măsuri pentru înmulțirea lor și pentru repopularea pădurilor cu beneficul carnivor. În parcul național Yellowstone, după reintroducerea lupilor, timp de 10 ani, a avut loc un adevărat miracol: s-a echilibrat numărul căprioarelor, care devastaseră toată mica vegetație, au apărut arbuști pe malurile râurilor, multă iarbă, multe păsări, castori, s-a redus eroziunea solului în apropierea cursurilor de apă și tot ecosistemul a avut numai de câștigat de pe urma introducerii lupului.

Cu toate astea, lupul continuă să fie în mintea multor oameni un animal rău, fioros, care abia așteaptă să prindă prin pădure un om, purtător de scufiță roșie sau de bască neagră, pentru a-i înfige colții în beregată. Gândirea magică și reducționistă a copilăriei nu i-a părăsit nici la maturitate și ei continuă să vadă lumea împărțită în buni și răi. Nu în fapte bune și rele.

Am făcut această lungă introducere pentru a putea înțelege modul cum mulți semeni de-ai noștri se raportează la realitățile lumii prezente și pentru a ne înțelege chiar propriile noastre judecăți referitoare la chestiuni arzătoare ale actualității.

Una dintre aceste arzătoare chestiuni este cea a alegerii președintelui Statelor Unite ale Americii, care a avut loc pe 3 noiembrie 2020. Televiziunile și internetul s-au împărțit în două tabere ireconciliabile, unii susținând că fostul președinte Trump a fost, în primul său mandat, încarnarea răului absolut pe Pământ, ceilalți susținând că el este salvatorul Statelor Unite, și chiar al omenirii, de la o dictatură globală. Încercând să avem o poziție neutră, situându-ne în afara celor două opinii categorice, care nu lasă loc de negociere, să încercăm să analizăm faptele acestui om, care a ajuns să decidă viața unei bune părți a omenirii, din momentul când a ajuns în poziția de președinte al Statelor Unite ale Americii.

Dacă ar fi un om oarecare, care se trezește dimineața și merge la muncă, într-o metropolă cu câteva milioane de locuitori, i-am putea cuantifica ușor bunătatea sau răutatea faptelor. Dacă l-am urmări într-un „reality show”, având o cameră video care să-l filmeze în permanență, de dimineața până seara, am putea să-i punem faptele în două coloane, care ar fi cam așa:

1.     Faptele bune

-         muncește pentru a-și întreține familia, formată din el, soția și cei doi copii;

-         conduce prudent în trafic;

-         este respectuos la locul de muncă cu toți colegii și cu superiorii;

-         se joacă și glumește cu cei doi copii când ajunge acasă și este atent cu soția.

 

2.     Faptele rele

-fumează, cheltuind astfel o bună parte din bugetul familiei care ar fi putut fi folosit la altceva cu adevărat util;

- aruncă chiștocul pe fereastră;

-îl înjură pe conducătorul auto din mașina aflată în fața sa, la semafor, pentru că nu pleacă mai repede la culoarea verde;

-se ceartă cu alt conducător auto care îl claxonează, se dă jos din mașină și îi sparge aceluia parbrizul mașinii cu o bâtă de baseball;

- când ajunge acasă își bârfește șeful, pentru că nu organizează bine munca, dându-i lui să facă mai multe lucrări decât altora.

Cum este acest om, bun sau rău? Putem să cuantificăm matematic cât bine facem fiecare din noi și cât rău? Cât bine și cât rău facem fiecare din noi pe parcursul vieții noastre? La finalul vieții, cine decide dacă am făcut mai mult bine sau mai mult rău? Soția, soțul, copiii noștri, vecinii, colegii de muncă, prietenii, cunoscuții, partidul din care facem parte? Sau trebuie să acceptăm că judecata reducționistă „bun sau rău” este greșită și că, de fapt, fiecare dintre noi suntem în permanență un amestec de fapte bune și de fapte rele, imposibil de cuantificat cu precizie aritmetică?

Analizând acum primul mandat al președintelui Donald Trump, putem să tragem fiecare concluzia lui, în funcție de ceea ce analizăm și de ceea ce considerăm noi ca fiind important, pentru că viața lui prezentă și trecută a fost trecută prin lupa deformatoare a exagerărilor presei, care mărește de mii de ori orice mărunțiș al vieții și orice banalitate a căpătat astfel proporții astronomice sau apocaliptice.

Televiziunile și ziariștii au speculat fiecare aroganță de-a sa, fiecare cuvânt nepotrivit, fiecare gest nepotrivit la context, făcând din el un misogin, un mitocan, un rasist, un clovn și un lăudăros. Aici trebuie să amintim că el a fost mulți ani gazda unei emisiuni televizate, cu foarte mare audiență, în care rolul pe care trebuia să-l joace era acela de arogant și imprevizibil, pentru a menține atenția telespectatorilor și a-i ține captivi emisiunii, pentru a nu apăsa butonul telecomenzii ca să treacă pe alt canal. El și-a menținut acest personaj și pe parcursul campaniilor electorale și al primului mandat, tocmai pentru a atrage atenția asupra sa și a nu avea discursuri plictisitoare, de la care oamenii să plece dezamăgiți. Sunt arhicunoscute discursurile plictisitoare ale multor politicieni, care mestecă lemn și la finalul mitingurilor în loc să producă entuziasm, produc rumeguș. În calitate de clovn, a avut, față de clasa politică anchilozată de la Washington și din cam toate capitalele lumii, rolul pe care-l avea bufonul de la curtea regală, în trecut, acela de a-i spune regelui adevărul în față, adevăr pe care nici un alt muritor de la curte nu l-ar fi spus fără riscul de a-i fi tăiat capul. Evident că televiziunile le-au spus oamenilor povestea din copilărie, cu Trump în locul lupului și cu Partidul Democrat în locul Scufiței.

Pe de altă parte, puținii analiști care au încercat să aibă o atitudine neutră, au remarcat de-a lungul celor patru ani de mandat că și-a îndeplinit foarte multe din promisiunile făcute, generând multe locuri de muncă, reducând șomajul și relocând înapoi, în Statele Unite, multe industrii care produceau în țări din Asia, pentru a-și mări profitul. La fel ca lupul introdus în Parcul Yellowstone, care a mărit numărul altor specii în ecosistem,  Trump a generat prosperitate și speranță, punând economia pe calea cea bună, fiind votat mai mult decât în 2016 de către comunitățile hispanică și afro-americană, putându-se trage concluzia că a fost bun pentru ecosistemul economic al Statelor Unite.

Evident că pentru scufița albastră a Partidului Democrat, Hillary Clinton, pentru pedofili, pentru rețelele internaționale de trafic de ființe umane, pentru cartelul drogurilor, Trump a fost lupul cel rău. Pentru elitele globaliste, reunite la Davos, în Elveția, în luna ianuarie a acestui an, Trump a jucat din nou rolul lupului cel rău, spunându-le tuturor celor care modelează lumea pentru o funcționare globalistă, că viitorul este al patrioților și nu al globaliștilor, spunându-le că, în calitate de președinte, pe primul loc va pune Statele Unite și nu măsurile lor globaliste. Pentru Organizația Mondială a Sănătății, o structură birocratică inutilă, care a făcut în ultimul timp mai mult rău decât bine, a fost, la fel, lupul cel rău, mai ales când a anunțat retragerea Statelor Unite din această mașinărie birocratică de tocat banii americanilor de rând.

Concluzia de final ar fi că omul și președintele Trump nu este nici pe departe așa de rău cum încearcă să-l prezinte povestea televiziunilor, și că trebuie să luăm în calcul, în primul rând, realizările lui ca președinte în primul său mandat, realizări pentru care cel puțin 72 de milioane de alegători l-au ales pentru un al doilea mandat. Este un om, în cele din urmă, ale cărui fapte alternează, ca la fiecare dintre noi, între bine și rău. Cuantificarea binelui și a răului total pe care l-a făcut nu rămâne decât în sarcina unei instanțe superioare nouă, dacă ea există. Noi trebuie să avem, în această dispută uriașă în care s-a angajat omenirea, o atitudine rezervată și o gândire analitică, nu una infantilă, în care lupul Trump o înghite pe scufița Hillary, cu tot cu fostul ei soț, care a transformat  Salonul Oval,  de la Casa Albă, în Salon Oral.

Renumărarea voturilor la care asistăm acum, scoate la lumină o realitate tristă, aceea că țara către care au alergat mulți oameni din lumea întreagă, în căutarea libertății, se confruntă astăzi cu practici de furt al alegerilor precum se întâmplă în republicile bananiere. Pentru că de soarta acestor alegeri depinde calea pe care se va orienta omenirea în acest început de secol XXI, nu ne rămâne decât să așteptăm și să tragem speranța că lupul cel rău nu va fi alungat din Parcul Yellowstone.

           George Balaur, 18 noiembrie 2020 

 

 

 

Nuit Minimaliste...o terapie antivirus de excepție!

În goana cotidiană pentru a ne asigura supraviețuirea în jungla urbană, sub bombardamentul informațional care ne asediază perpetuu și care ne supune sistemul nervos unor temeri de cele mai multe ori nejustificate, apar și oaze de liniște, de meditație și de relaxare, în care suntem îndemnați la introspecție: un concert de muzică clasică, un spectacol de balet, o piesă de teatru, care, chiar dacă ne lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri, la final, are meritul că ne deconectează, în adevăratul sens al cuvântului, de la fluxul informațional agresiv al cotidianului. E bine să ne luăm un astfel de răgaz de la rutina zilnică și să gustăm puțin din liniștea și pacea unui eveniment cultural de calitate. Vom reveni a doua zi la muncă cu un gând mai bun și, cu o vibrație nevăzută a corzilor vocale, fredonând acordurile din seara precedentă, vom face mai ușor față agresivității ecosistemului  format din betoane cubice și țevi de eșapament.

Am avut onoarea să fiu invitat, împreună cu familia, la un spectacol de excepție al compozitorului și performerului de muzică minimalistă Andrei-Dorian Irimia, în Constanța, la Teatrul pentru Copii și Tineret. Eram familiarizat oarecum cu ideea de minimalism în muzică, având pe unul din CD-urile mele de muzică clasică o bucată a lui Erik Satie, numită Gymnopedie, dar și pentru că am avut bucuria să-l descopăr pe internet, cu vreo zece ani în urmă, pe Ludovico Einaudi, pianistul italian care a ridicat la superlativ conceptul de minimalism în arta muzicală.

Scurte repetiții pentru a adapta instalația de sonorizare la acustica sălii.
Arta minimalistă se distribuie în spații mici, intime, în care dialogul
dintre autor și cei din sală este ca o șoaptă rostită între prieteni apropiați.
Foto: Andrei Irimia

Dacă în poezie, haiku-ul japonez reușește să transmită o emoție estetică cu un singur vers sau  cu o singură strofă, același lucru îl face minimalismul în arta sunetelor. Acordurile pianului, repetate într-o ordine numai de compozitor știută, au darul de a te transpune într-un univers exclusiv al sunetelor, unde orice alt stimul senzorial perturbator nu mai poate pătrunde.

Încercând să explice ideea sau sentimentul care a generat fiecare compoziție, Andrei Irimia a rostit și câteva cuvinte înaintea fiecărei lucrări, lăsând totuși fiecăruia libertatea să interpreteze în cheie proprie, cu trăiri și evenimente din propria-i viață, fiecare bucată muzicală. Mi-a rămas în minte o frază cu un îndemn pe care numai un călugăr budist l-ar putea da: „Atunci când lucrurile nu ies întotdeauna așa cum am fi dorit, este bine să luăm, din fiecare experiență a vieții, partea ei bună. Pentru că există, în fiecare lucru rău care ni se întâmplă, și o parte pozitivă.”

Instrumentele cu care Andrei își exprimă emoțiile sunt pianul, clavieta, toba cu sunete meditative (tongue drum) și un mic pian-jucărie. Alternanța sonorităților generează o suită de trăiri ce merg de la tristețe, melancolie și regrete, până la speranță, bucurie și seninătate.  Andrei te poate face pe parcursul unei bucăți muzicale să treci prin aproape toate emoțiile prin care ai trece într-o întreagă viață.  Cu efort minim în aparență, dar având efect maxim.  Numai el știe, însă, cât de mult a repetat pentru a crea iluzia că face totul cu minimum de efort.

Deși piesele aparțin genului minimalist, putem spune că trăirea artistului
aparține...maximalismului, pentru că autorul și, în același timp, performerul
pieselor, trăiește la intensitate maximă fiecare acord.
Foto: Andrei Irimia

Albumul pe care ni l-a propus Andrei spre audiție se numește „Nuit Minimaliste” care este, așa cum îi place compozitorului să spună,  „o reverență în fața melancoliei minimalismului pianistic francez”.

La sfârșitul reprezentației, am simțit că toți cei prezenți, în jur de două sute de spectatori, aveau regretul că incursiunea în propriile gânduri și trăiri, indusă de muzica lui Andrei, a durat parcă prea puțin, aplaudându-l minute în șir, făcându-l pe tânărul compozitor să promită că va reveni la Constanța în toamnă, pentru o nouă introspecție sufletească pe acorduri minimaliste.

Ceea ce mi s-a părut un lucru deosebit în relația lui Andrei cu auditoriul lui, este lipsa aproape totală a marketingului. Muzica lui poate fi ascultată gratuit pe site-ul său și pe canalul său de Youtube, concertele și CD-urile puse în vânzare fiind organizate mai mult ca un prilej pentru a sprijini prin donații arta lui, minimalismul fiind astfel reprezentat și în modul în care ne propune muzica lui, într-un mod aproape sfios și total neinvaziv, dacă îl comparăm cu marketingul agresiv al altor genuri muzicale de largă audiență. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că arta lui nu se poate consuma pe stadioane, la decibeli care să zguduie geamurile caselor din jur, ci în locuri intime, propice introspecției și meditației.

Într-o atmosferă intimă, Andrei explică inexplicabilul: sentimentul
sau ideea care a generat piesa minimalistă pe care urmează să o
împărtășească cu auditoriul. Foto: Andrei Irimia

A vorbi despre muzică mi se pare unul dintre cele mai dificile lucruri , pentru că fiecare artă „vorbește” prin propriul său limbaj, fie el cuvânt, gest, culoare, linie, volum, sau acord muzical. Nu vă rămâne decât să mergeți la unul din spectacolele lui Andrei pentru a experimenta emoțiile pe care le creează cu arta lui, sau să intrați pe site-ul lui, andreiirimia.com, pentru a asculta, în intimitatea căminului dumeavoastră, compozițiile lui. Cei mai norocoși sunt bucureștenii și cei din împrejurimi, pentru că următorul spectacol al lui Andrei va avea loc la Teatrul de Artă din capitală, pe data de 15 martie 2020.

La Caracal ele nu mai fac cafele.

Când eram copii, în școala generală, în anii șaptezeci ai secolului trecut, cineva începuse un joc în curtea școlii, joc prin care trebuia să găsim cuvinte care, citite de la coadă la cap, să aibă același sens precum cuvântul inițial. Fiecare dintre noi își scormonea fragilul vocabular ca să găsească un cuvânt care să-i dea gata pe ceilalți participanți la joc. „Cojoc”, „caiac”, „sas”, „sos”, „capac”, „coc” au ieșit atunci din inteligentele noastre scăfârlii, și de fiecare dată ne minunam de inteligența celui care scotea pe gură ultima minune care se citea de-andoaselea exact cum se citea și inițial.

Sursa foto: a1.ro

La un moment dat intră în joc alt coleg, care ne spune: „Asta e nimic. Eu știu o propoziție care, citită de-andoaselea, are același sens ca cea citită normal.” Noi am râs, total neîncrezători, apoi colegul nostru s-a dus în clasă, s-a întors cu un caiet și un creion și a scris: „La Caracal ele fac cafele”. Citit de-andoaselea: „Ele fac cafele la Caracal.” Nu știu dacă inteligenta creație ieșise din capul lui sau o auzise și el din altă parte. Știu însă că vreo câteva zile după aceea am rostit propoziția cu pricina, și normal și de-andoaselea, de-l înnebunisem pe taică-meu, alături de care participam la treburile gospodărești: „La Caracal ele fac cafele. Ele fac cafele la Caracal.” La un moment dat, taică-meu zice: „Băi, n-ai găsit, mă, și tu, alt oraș decât Caracalu`, acolo unde s-a răsturnat căruța cu proști?” Nu l-am mai întrebat de ce există zicala asta, presupunând că ea a apărut în mintea oamenilor, cu mult timp în urmă, când mijlocul de locomoție cel mai folosit era căruța și acel om care slobozise prima oară pe gură calificativul ăsta la adresa caracalenilor, avusese de-a face cu oameni din Caracal și nu prea rămăsese impresionat de inteligența lor.

Caracalul a continuat apoi să fie în conștiința mea un loc în care nu se-ntâmplă nimic semnificativ, un orășel prăfuit de provincie, în care n-ai de ce să te duci, și din care e bine să pleci cât mai repede, în cazul în care ai nimerit, din întâmplare pe-acolo, cu treburi, dată fiind caracterizarea făcută de celebra zicală în care se răstoarnă căruța.

Anii au trecut și, după așa-numita revoluție, a apărut pe micile ecrane Marius Tucă, jurnalist și om de litere, de loc din Caracal, care își intitulase emisiunea exact ca celebrii jurnaliști intervievatori ai CNN-ului, „Marius Tucă Show”, voind cu tot dinadinsul să infirme că s-ar fi răsturnat în urbea lui, vreodată, vreo căruță cu oameni al căror IQ nu se ridică nici măcar la nivelul genunchiului broaștei.

L-a urmat apoi Dan Diaconescu, poreclit „Senzaționescu”, care-și propusese să otevizeze toate televiziunile din România, lucru care, în bună parte, i-a reușit, chiar dacă OTV, televiziunea inventată de el, a intrat în istorie odată cu intrarea lui pe poarta pușcăriei. Tot ca să infirme proverbialul accident de căruță, Dan s-a reîntors pe străzile Caracalului într-un Rolls Royce, ca să-i dea peste bot anonimului care i-a caracterizat pe concitadinii lui ca fiind cei mai năpăstuiți de Dumnezeu, atunci când s-a-mpărţit inteligenţa pe Pământ. Sau, cel puţin, în Oltenia. Ca să fim cinstiţi, nici despre Tucă şi nici despre Dan Senzaţionescu nu putem spune că sunt proşti. Au reuşit să infirme, în bună măsură, că în Caracal ar fi avut loc, vreodată, vreun accident de căruţă care să fi dus la răspândirea prostiei în zonă. Așa cum, de exemplu, s-a răspândit gripa porcină în România, când producătorilor de carne de porc din occident a început să le expire carnea în depozitele frigorifice.

Puțini și-ar fi imaginat că următorul personaj celebru din Caracal ar fi putut să fie Gheorghe Dincă, presupus violator și criminal în serie, nedovedit legal încă, e drept, dar care deja a mărturisit o parte din ororile comise. Ceea ce a ieșit la suprafață, odată cu acest al treilea caracalean celebru, este putreziciunea unui sistem politic, impostura, nepotismul, relațiile subterane sinistre între instituții și clanuri. Acum s-a văzut cel mai bine că ceea ce am copiat din occidentul civilizat, ca instituții, sunt doar o formă, o pojghiță subțire de hârtie creponată, în spatele cărora se află oamenii locului, constituiți în clanuri, cu metehnele lor de veacuri, niște vietăți nedesprinse încă din primitivismul tribal al maimuțelor, care nu răspund la comanda legii, ci la comanda masculului alfa. Caracalul dezvăluit cu ocazia acestor răpiri și crime în lanț nu confirmă nici un accident de căruță, în urma căruia să se fi împrăștiat stupiditatea, ci mai degrabă un uriaș diluviu,  o inundație apocaliptică a Oltului, în care, în loc de apă mîloasă, s-au revărsat uriașe cantități de ticăloșie și cruzime, în proporții aproape egale. Caracalul este astăzi simbolul neputinței noastre, ca oameni, ca români, de a ne autoorganiza după niște principii sănătoase, în care să domnească legea, nu omul. Căci  de cele mai multe ori, atunci când domnește omul , el este omul ticălos, animalic, care calcă totul în picioare pentru a-și atinge scopurile egocentrice.

Aproape în fiecare localitate din țară întâlnim, într-o măsură mai mică sau mai mare, câte un Caracal. Cu un primar conectat la lumea subterană a consumului de sex, de multe ori cu persoane minore, la afacerile având ca sursă banul public, la rețeaua de complicități și nepotisme care guvernează de fapt urbea respectivă. Aproape peste tot în România, primarul a ajuns interfața între lumea oficială, cea care ar trebui să fie și adevărată, care se arată lumii, și lumea ascunsă ochiului omului de rând, păienjenișul de conexiuni între personajele care își extrag seva din economia nevăzută și nefiscalizată a traficului de persoane, a contrabandei și a crimei.  S-a văzut, în anchetarea răpirii și abuzului asupra minorei Alexandra Măceșanu, puterea uluitoare a clanurilor asupra instituțiilor statului, încât te întrebi dacă nu cumva în spatele fiecărui oficial din România, începând cu primarul unei oarecare așezări din creierul munților, și terminând cu șeful statului, se află un mafiot sau o grupare mafiotă. „Follow the money!” ( „Ia urma banului!”),  este expresia consacrată printre investigatori, pentru a ajunge cât mai repede la persoanele implicate într-o mârșăvie. În cazul României, deși este perfect valabilă, expresia ar trebui modificată în „Ia urma primarului!”. Văzând conexiunile lui, vei putea deduce mult mai rapid în ce ape se scaldă și dacă aparține mai mult lumii de suprafață, oficiale, unde domnește legea, sau lumii tenebroase a interlopilor, unde domnește fărădelegea.

Dacă microbii studiați la microscop se dezvoltă uluitor atunci când li se creează toate condițiile pentru a prospera, la fel se întâmplă și cu infractorii, care prosperă într-o populație lașă, fricoasă, umilă, care-și ține în permanență capul plecat. Dacă la Caracal s-a răsturnat pe vremuri o căruță, putem lesne presupune că deasupra României au fost aeropurtate și parașutate mii și mii de batalioane de oameni nepăsători, lași, fricoși, ignoranți și lipsiți de orice umbră de empatie pentru suferința aproapelui.

„La Caracal ele fac cafele”. Ele, fetele din Caracal, ajunse la vârsta adolescenței,  când nu apucaseră  să intre în realitatea crudă și-n tragicomedia vieții, când încă visau să devină actrițe celebre, cântărețe adulate de fani sau polițiste incoruptibile, precum Alexandra,  fetele astea din Caracal, repet, au cunoscut mai întâi josnicia masculilor din propria specie, care le-au umilit, le-au ținut captive, le-au întrebuințat ca pe niște obiecte din sex-shop, fără să se gândească nimeni la ele ca la niște ființe vii, care au suflet, care suferă, care au părinți îndurerați de dispariția lor. Și, ca cele din Caracal sunt multe adolescente din toată țara, care trec prin aceleași orori.

”Ele fac cafele la Caracal”. Așa ar fi trebuit să se citească de-andoaselea propoziția din jocul nostru de copii, din curtea școlii. Din păcate, după tragediile din ultimele săptămâni, „ele”, fetele din Caracal, nu mai fac cafele. Răpite, sechestrate și supravegheate în permanență pe autostrăzile subterane ale prostituției, fetele din Caracal, nu toate, evident, fac bani. Pentru alții. Fac bani negri din ejacularea spermei unor masculi degenerați ai speciei umane, incapabili de-a atrage prin farmec personal și inteligență o femeie. Fac bani negri pentru alți masculi degenerați , care-i vor toca prin cazinouri, pentru lanțurile de aur de la gâtul lor slinos, sau pentru zgomotul eșapamentului vreunei mașini construite special pentru a atrage atenția pe șosele. Nimic pentru ceva nobil, caritabil sau înălțător! Bani negri care se duc într-o gaură neagră a existenței celei mai evoluate specii, credem noi, a planetei: droguri, alcool, jocuri de noroc, prostituție, corupție. Da, corupție, căci, în final, pentru ca toate aceste aspecte negre ale speciei umane să existe, o bună parte din banii ăștia trebuie să ajungă în portofelul sau în contul omului cu guler alb, politician, primar sau polițist. Pentru că el, omul cu guler alb, este cel care veghează și protejează întreaga rețea infracțională, de la omul de teren care execută răpirea minorei, până la beneficiarul ultim al trupului ființei răpite.

Dacă până acum orașul Caracal avea în mintea mea o rezonanță jucăușă, odată cu apariția celui de-al treilea personaj celebru al lui, asocierea numelui lui nu poate fi decât cea cu oroarea. O oroare care există, mai mult sau mai puțin, în fiecare așezare din România. Nu ne rămâne decât speranța ca din tenebrele acestui caz de crimă multiplă să se nască o mișcare inversă, de îndreptare către bine, dreptate și frumos, în așa fel încât, peste câțiva ani să pot spune, ca în curtea școlii din copilărie: ”La Caracal ele fac cafele”. Până atunci însă, nu pot spune decât așa cum am spus în titlu: „La Caracal ele nu mai fac cafele”. 

S-a întors lumea cu curu-n sus, oameni buni!

S-a întors lumea cu curu-n sus și i se vede găoaza, taică, i se văd trânjii, sau cum le ziceți voi acuma, hemoroizii. I se văd toate bubele cele ascunse, bubele trupului, da` mai ales cele ale sufletului. Pentru că trăim într-o lume bolnavă cu sufletul, taică! Era o vreme când fiecare își știa rostul lui și lumea era rânduită: țăranul era țăran și-și îngrijea țarina, nu pleca cu avionul departe de casă, ca să are țarina altor neamuri, soldatul era soldat și-și lustruia bocancii și țeava puștii, în așteptarea dușmanului cotropitor, nu pleca să moară la mii de kilometri depărtare de țara lui, jandarmul era jandarm și alerga după hoți și după tâlhari, nu se punea în slujba hoțului ajuns în fruntea țării. Domnul de la oraș era domn de la oraș, care știa rânduiala orașului și avea bună creștere, nu scuipa pe jos, nu țipa în lume, nu fuma pe stradă și nu arunca țigara pe caldarâm, glăsuia cu vorbe alese și nu supăra pe nimeni cu vorbele lui, pupa mâna domnițelor și făcea o plecăciune în fața celor în etate. Acuma țăranul ajunge degrabă la oraș, trecând prin școală ca gâsca prin apă, fără să aibă educație și maniere, fără morală și credință în fapta bună. Poate lesne să-și cumpere o diplomă, să intre în politică și să ajungă-n fruntea țării, mințind, lingușind și furând.

Avea totul un rost, curgerea vieții era domoală, așa cum se ridică din pământ o plantă din sămânță, fără grabă, crescându-i mai întâi tulpina, apoi crengile, mai la urmă frunzele și florile și numai la sfârșit fructele. Acuma aproape toți vor să culeagă fructul gata copt, înainte de a munci la îngrijitul pomului: merge la bancă, se împrumută pe treizeci de ani și-și face o casă. Păi casa aia e ca și cum ar fi mărul crescut  direct în văzduh, fără să fie ținut acolo de crengi, de tulpină și de rădăcina pomului. La cea mai mică adiere de vânt, mărul ăla cade pe pământ și-l mănâncă apoi furnicile și alte gângănii de pe jos. Poți tu să știi c-o să fii în putere toată viața, c-o să ai o slujbă la fel de bine plătită ca acuma, c-o să fie țara ta orânduită bine de conducătorii ei, tot acest timp cât tu întorci banul împrumutat de la bancher, plus costul banului, adică dobânda?

Pe vremuri se aduna tot satul atunci când un băiat ș-o fată se hotărau să înjghebeze o familie și să aibă prunci, se făcea clacă și se ridica într-o vară cuibușorul lor. Fără autorizație de construcție, fără certificat de urbanism, fără mormanul de hârtii pe care trebuie să-l întocmești acuma, și fără toți banii pe  hârtiile astea, ca să ții în huzur o armată de funcționari ce te privesc de sus când le calci pragul.  Unul venea cu truda brațelor, altul cu o scândură, altul cu o căruță de piatră, altul cu lutul și varul, altul cu țuica, merindele, voia bună și glumele, pentru că truda pentru ridicarea casei era, de fapt, o bucurie a satului întreg. Ulițele satului erau întreținute de obște, căci mergeau la râu și aduceau cu căruțele nisip și pietriș, nu așteptau ca acuma, cu noroiul până la genunchi, să vină un hoț să le spună că le dă coana Europa bani să-i scoată din noroaie. Acuma te muți într-o casă ridicată de-a gata, din sudoarea unor oameni pe care nu-i cunoști, care nu pun acolo, în fiecare cărămidă, în fiecare cui și-n fiecare scândură, bucuria de-a te ajuta pe tine, pentru că ești vecinul lui. Căci trăim azi într-o lume învârtită de bani, unde omenia și ajutorul între oameni sunt lepădate, pentru că ele nu aduc bani la vistieria țării.  De aia poate conducătorii noștri vor să ne știe învrăjbiți, pentru că orice ajutor pe care ni-l facem, unii altora, nu poate să fie dijmuit de ei. 

Da, s-a întors lumea cu curu-n sus, nimic nu mai este la locul lui. Trăim de-a valma, amestecați, țăranul nu-și mai vede de țarina lui, căci i-a intrat în casă televiziunea și dintr-o dată dorințele lui îi  întrec nevoile: își dorește și el o casă mai mare, o mașină, un televizor și mai mare, încă o mașină, care să-i spele rufele, căci nevasta trebuie să stea la telenovele sau pe feisbuc. Poate să mugească vaca de foame-n grajd, pot purceii să guițe de sete, țăranul are acum alte nevoi, căci mintea lui nu mai umblă la lucruri adevărate, pe care le poate pipăi cu mâna și înțelege cu judecata lui. Nu, mintea lui acuma umblă numai după amăgiri, l-au năpădit vedeniile din televizor și din calculator, filme, jocuri, sporovăiala neîncetată a internetului.

Și familia de odinioară avea un cap al ei, care ținea rânduiala și avea grijă ca toată lumea să muncească, fiecare după puteri, să mănânce și să fie îmbrăcat după nevoi și după trebuință, să aibă un culcuș unde-și poate așeza capul seara, și partea lui de acoperiș deasupra capului. Acuma copilul face ce vrea, că are drepturi, vorbește urât cu părinții și bunicii lui și-i amenință că sună la Protecția Copilului, dacă nu i se fac toate voile.

Familia nu mai e ce-a fost odată, când avea un bătrân care știa să dea o povață celor tineri, care avea grijă de cei mici, să fie cuviincioși și să ajute și ei la mersul gospodăriei, după puterile lor. Copiii învățau de mici să aibă grijă de vietățile din bătătură, creșteau învățând din mers cum să se descurce în viață. Acum trăiesc printre blocuri cenușii, în grija nimănui, învățând deprinderi greșite și otrăvindu-și trupul cu tutun, băutură și alte licori care le tulbură mintea și sufletul. Știu doar să apese niște butoane, ca să ajungă cu mintea dintr-o dată pe tărâmul nălucirilor. Nu se mai întâlnesc seara pe deal, să stea până după miezul nopții,  la povești. Se închid în cămăruțele lor, de la bloc, sau de la casă, și se ceartă cu „prietenii” lor de pe fața ailaltă a pământului.

Dar cel mai trist lucru este graba cu care am ajuns să facem orice. Nu ne mai ajunge ziua, așa cum se scurge ea, de la răsărit până la apusul soarelui. Vrem să facem într-o zi mai mult decât ne țin puterile trupului și răbdarea minții. De ce ne grăbim așa? Ca să ajungem mai devreme în mormânt? Pentru că toată alergătura asta, cu mașina, cu trenul, cu avionul, cu racheta, nu ne-a făcut mai fericiți, ci mai supărați, mai iuți la mânie și mai nerăbdători să facem cât mai multe și cât mai repede. O întrecere nebună i-a cuprins pe oameni, care i-a scos din rândul celorlalte vietăți. Ele nu se grăbesc, ele își trăiesc viața în pasul naturii și al rotirii anotimpurilor, ele nu fac din noapte zi și din iarnă vară. În loc să hiberneze, ca ursul, în timpul zăpezilor, sau măcar să-și înceteze lucrul, cum făceau odinioară oamenii, la sate, care se retrăgeau la căldura sobei și ieșeau doar să aibă grijă de vietățile din bătătură, acuma în timpul iernii oamenii vor să facă mai multe, parcă împotriva naturii și împotriva mersului domol, așezat, al vremii.

Ar trebui să ne uităm la un copac și să-i urmăm pasul vieții. El iarna încetează să mai facă frunze și fructe, își trage seva spre rădăcini și stă liniștit și așteaptă primele raze de soare ale primăverii, și abia atunci începe să-și scoată mugurii pe ramuri. Omul nu mai este o făptură cu două picioare, el are acum două roți, sau patru roți , sau are aripi de metal, cu care zboară de pe un țărm de ocean pe celălalt țărm, are flacăra rachetei la cur, cu care zboară pe Lună și pe Marte, nu-i mai ajung cele două picioare cu care l-a înzestrat natura, cu care să meargă pe pământ. Calul pe care-l folosea la munca câmpului a fost ucis și a fost înlocuit cu caii putere din burta motoarelor, fără să se gândească că jăratecul pe care-l mănâncă bidiviii ăia, din burta fierătaniei, pârjolesc, de fapt, pământul de sub picioarele lui.

Eu nu sunt mândru că sunt român!

Îi rog să mă ierte pe cei care, în preajma zilei naționale, și de ziua națională, se-mbracă în ie și se-nfășoară în fulare tricolore, pe cei care-și pun stegulețe la mașini și pe cei care-și pun drapelul românesc să fluture la balcon. Îi înțeleg și îi iubesc. Îi admir chiar că pot să fie mândri. Mândri că sunt români. Dar eu nu pot să fiu mândru, oricât aș încerca. Și voi încerca să spun și de ce, în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor. Am să le iau în ordine, începând cu clipa în care ies din curte,  pe poartă.

Ăsta sunt eu, supărat că nu pot
să fiu mândru că sunt român!
(pentru cei care vor să mă scuipe
pe stradă, pentru asta).

Primul lucru care mă deranjează sunt gropile din asfalt, acolo unde sunt capacele de canalizare. Trebuie, de fiecare dată, să faci slalom, printre ele. Ne-am obișnuit chiar cu asta, și am ajuns să considerăm ca fiind ceva normal. „E, așa-i la noi!” E o problemă națională, căci am văzut asta și-n alte orașe din țară. Ne lăudăm cu Henri Coandă, cu Aurel Vlaicu, cu Traian Vuia, cu Gică Hagi și Nadia Comăneci. Cu Ilie Năstase. Sau, culmea, după ultimul videoclip guvernamental, cu „nemuritorul” Dracula! Vreau să ne lăudăm și cu un program național de astupare a gropilor din asfalt. E chiar așa de greu? Vreau un erou național care să-ngroape gropile din asfalt. Groparul gropilor din asfalt! Să facă treaba asta într-un an de zile și, la următoarea aniversare, să-l urcăm pe podium, să-i punem chipul alături de tricolor și să-l omagiem, alături de Gică Hagi, bând berea căreia-i face reclamă, și de Nadia Comăneci, întinsă pe o saltea și mâncând margarină. Tot alea din reclamă.

Groapă în asfalt la un capac de canalizare, pe strada
Transilvaniei, în Mangalia. Îi solicit domnului primar să rupă
din banii de sclipiciuri stradale de sărbători, și să o astupe.
Și să astupe toate gropile din oraș.
Să ne înțelegem: nu îl rog, îi solicit!
Pentru că eu îmi fac datoria plătind impozitele și
taxele la timp! Și ca mine sunt aproape toți cetățenii orașului.
Sursa foto: George Balaur

A doua problemă care mă deranjează este noroiul care se întinde pe asfalt, din orice șantier de construcții, fie mai mare, fie mai mic. Noroi care se pune pe cauciucuri, pe caroserie, pe parbriz și lunetă, pe toate mașinile. Pe pantofi, pe pantaloni. Noroiul ăsta, atunci când se usucă, se transformă în praf, care se pune pe rufele întinse la uscat, pe mașini, pe hainele noastre. Intră pe fereastră, se pune pe mobilă. „Băi, ieri am curățat prafu`, și azi s-a pus din nou! De unde vine, frate, atâta praf!?” Ne intră în plămâni. Intră în canalizare și o înfundă, atunci când plouă. Acoperă totul cu o pojghiță de praf,  specifică României. România este o țară prăfuită, atunci când e soare, și plină de băltoace cu noroi, atunci când e vreme umedă. Praful și noroiul ăsta au ajuns să ni se pună și pe suflet și să fim opaci la suferința celor din jur! Lucrul ăsta te deranjează și mai mult, dacă ai apucat să trăiești suficient timp într-o țară curată, apoi revii pe meleagurile natale. Pentru că atunci ochiul tău face comparația. Și vrea o țară ca afară! 

Și problema asta se poate rezolva foarte simplu: orice mașină care iese dintr-un șantier, să urce pe o rampă, unde să i se curețe cauciucurile cu un jet de apă. E complicat? E așa de greu? Alții cum fac?  Vrem o țară ca afară? Hai s-o facem noi ca afară! Cine să facă treaba asta? Chemăm un neamț, un japonez și-l punem ministrul noroaielor din România? E un lucru simplu: se aplică niște reguli, care se respectă. Nu le respecți, te-am ars la buzunar! Asta ca să fie bine pentru toată lumea, inclusiv pentru tine, cel care nu le respecți! Ca să ai un oraș curat, fără praf și fără noroi! Hai, să vă văd, care dintre voi, ăștia înfășurați în tricolor, vrea să devină eroul național al eradicării prafului și-al noroiului din România? Îți punem numele pe toate steagurile dacă reușești să ne faci România fără praf și fără noroaie! 

Noroi lăsat de o mașină ieșită dintr-un șantier de
construcții din Mangalia, cu vreo trei ani în urmă.
Și acum e la fel, noroiul din orice șantier ajunge în oraș.
Sursa foto: George Balaur

A treia problemă care mă supără este gunoiul aruncat de mulți pe stradă. Sau din mașină, direct pe geam. Chiștoace, hârtii, coji de semințe, bidoane de plastic, cutii de bere, căcatul pe care-l lasă câinele când ieși cu el la plimbare, le știți și voi, cei cu tricolorul pus pe mașină de ziua națională. Nu m-ar mira să văd zilele astea o mașină de-asta, mândră că este româncă, cu tricolorul fâlfâind deasupra, dar pe geamul căreia să iasă un jet de gunoaie din cele enumerate mai sus. Mândre că sunt gunoaie! Gunoaie românești, bă! Mai are cineva gunoaie așa mișto ca ale noastre!? 

Aici am o mică propunere: dacă vezi pe cineva făcând chestia asta, du-te frumos și ia de jos gunoiul pe care l-a aruncat, și roagă-l să-l pună la coșul de gunoi. Sau să-l ducă acasă. Așa fac japonezii. Ei duc totul acasă și-l sortează pe categorii. La ei nu există ideea de a arunca ceva, ci de a recicla, de a reintroduce în circuitul economic acel obiect căruia noi, românii, îi spunem gunoi. Ce facem? Chemăm un japonez, din nou, și-l punem ministrul chiștoacelor și-al cojilor de semințe? 

Să vă zic cum fac eu: am văzut, cu mai mulți ani în urmă, un chiștoc aprins, ieșind pe geamul unei mașini, aflată-n fața mea, așteptând la semafor. Am coborât repede, am luat chiștocul de jos și i l-am dat înapoi, pe geamul deschis, celui care-l aruncase, spunându-i, pe un ton foarte politicos, dar ferm, că eu locuiesc în orașul ăsta și că vreau să fie un oraș curat. Omul a luat chiștocul și nu a zis nimic. Mă gândesc că, din momentul ăla, de câte ori a mai avut, apoi,  gestul reflex de-a arunca chiștocul pe fereastră, a avut o mică reținere, care l-a făcut să-l pună în scrumiera mașinii. Asta se cheamă educație. Cam asta trebuie să facem noi, ăștia care suntem deranjați de cei care aruncă gunoaie peste tot. E un act mai mare de patriotism și de curaj, decât înfășuratul în simboluri naționale și bătutul cu pumnii în piept. Pentru că am mai făcut chestia asta în multe împrejurări similare și n-am întâlnit priviri binevoitoare sau aprobări imediate, ba dimpotrivă! Suntem un popor care se lasă greu educat. Și pentru asta nu pot să fiu deloc mândru!

Coji de semințe în zona centrală a orașului Mangalia.
Cum pot să fiu mândru că sunt român, când turiștii nemți,
care vin la tratament balnear de douăzeci de ani, se uită cu dispreț la noi!?
Ce facem, chemăm poliția din Germania să-i amendeze
pe cei care fac gunoi în România?
Sursa foto: George Balaur

Al patrulea lucru care mă deranjează este vulgaritatea și mitocănia zgomotoasă, pe care o întâlnim din ce în ce mai mult, pe stradă! Fie băieți, fie fete, și-o bagă toți, într-o veselie! Nu sunt un pudibond și nici un ins care să nu folosească în vorbire niciodată vulgarități, să fim înțeleși! Dar nici nu pot fi de acord cu vulgaritatea și agresivitatea publică pe care o întâlnim în  România la tot pasul, de la nervozitatea în traficul marilor orașe, până la grupurile de adolescenți mergând pe trotuar, care și-o bagă într-una, fie că are ce să bage, fie că nu! Generalizarea asta a zgomotului mitocănesc și agresiv, arată lipsa de respect pe care o avem unii față de  alții. Poate că ar trebui ca în primii ani de școală să se facă mai multă educație. Cei șapte ani de-acasă. Să fie încă șapte ani la școală, în care să li se spună cât mai des ce e bine și ce e rău.

Lucrurile care mă deranjează sunt mult mai multe: muzica zgomotoasă în public, mita, slugărnicia în fața funcționarilor publici, lipsa atitudinii civice, neprezentarea la vot, mizeria din spitale, corupția generalizată în administrația țării. Dar, pentru că deja textul pe care l-am scris a devenit mult prea lung pentru mulți dintre eventualii cititori, mă opresc aici. 

Dacă reușesc să schimb atitudinea măcar a unui singur om, prin ceea ce am scris, mă declar mulțumit și nu-mi va părea rău pentru timpul pierdut scriind aceste gânduri. E modul meu de a sărbători suta de ani a țării mele: arătând ceea ce nu-mi place și spunând că nu sunt mândru pentru aceste lucruri. Și că doresc ca ele să fie îndreptate. Ca să pot să fiu și eu mândru! Deși mândria, în credința noastră strămoșească, este considerată a fi un păcat! La mulți ani, România mea prăfuită și plină de gunoaie!

George Balaur, Mangalia

Data viitoare mergeți dracu` la vot!

Dacă faci parte din ăia care nu se duc la vot pentru că n-au pe cine să aleagă, pentru că toți politicienii sunt la fel, pentru că toate partidele sunt aceeași mizerie, pentru că te-ai săturat să alegi de fiecare dată răul cel mai mic, pentru că ți-a fost lene sau pentru că, pur și simplu, nu te interesează politica, atunci articolul ăsta ți se adresează în mod special ție. Mai ales dacă ai alergie la cuvintele „politică, partide, alegeri, candidați...”

Hai să luăm, ca exemplu, ultimele alegeri parlamentare, din 11 decembrie 2016. Ce partide am avut în ofertă? PSD, PNL, PRM, ALDE, PMP, UDMR, PER, USR  și alte partidulețe , pe care nu are rost să le mai înșir aici. 

Cum am gândit eu atunci când am văzut oferta asta? Uite, cam așa:

1. PSD. Nene, ăștia sunt continuatorii partidului comunist, au la activ nenumărate crime, la „loviluție”, la mineriade; au vândut pe preț de nimic, pentru comisioanele de retur, industria, telefoanele, băncile; și-au făcut firme de tot felul care sunt abonate la contractele cu statul; liderii lor sunt implicați în tot felul de combinații de tip mafiot, mulți sunt deja condamnați sau cu dosare penale în derulare. Toți sau aproape toți liderii lor sunt bogați sau foarte bogați din aceste contracte cu banul public. Au fost la putere, cu o mică pauză, aproape toți acești 27 de ani de la „loviluție” încoace. Situația în care ne aflăm se datorează, în mare măsură, lor. Concluzia? CATEGORIC NU PUN ȘTAMPILA PE PSD!

2. PNL. Cu excepția perioadei imediat următoare „loviluției” din decembrie 1989, când nu erau încă spurcați la banul public, liderii acestui partid au devenit la fel de corupți ca și continuatorii PCR-ului.

Ultimele dosare penale au avut destule personaje și din rândul lor. Combinația împotriva naturii, făcută cu PSD-ul când au format USL-ul, e dovada cea mai limpede că partidele nu sunt decât niște turme de babuini cu cravată, nefiind departajate de doctrine politice, ci fiind unite de aceeași dorință atroce de parvenire. Concluzia? CATEGORIC NU MÂZGĂLESC PĂTRĂȚELUL UNDE SCRIE PNL!

3. PRM. Partid-om, înființat de un pupincurist notoriu al lui Ceaușescu, speculând xenofobia, naționalismul și ura specifică pentru minoritatea maghiară.  A făcut de-a lungul timpului cele mai sinistre alianțe, inclusiv cu partidul pe care l-a criticat cel mai mult, PSD-ul, de unde am tras concluzia că tot naționalismul era de fațadă, adevărata doctrină fiind cea a parvenirii. A murit odată cu omul, fie-i țărâna ușoară și veșnică pomenirea! Concluzia? NU PUN ȘTAMPILA „VOTAT” PE PRM!

4.ALDE. Partid desprins din PNL, atunci când au început puternic anchetele DNA-ului și arestările, liderul lui simțindu-se cu musca pe căciulă și având nevoie de alipirea permanentă de un partid mai mare, pentru a putea influența justiția. Alianța cu PSD spune totul. Concluzia? SORRY, ALDE!

5.PMP. Format de foști membri ai PDL, care s-a desprins din PD, care a fost PSD, care a fost FSN,  care a fost PCR. Liderul lui  și-a băgat fiica în politică înainte de a învăța să gângurească românește. 

Nenumărate scandaluri nelămurite privind casa din Mihăileanu, moșia de la Nana, combinațiile cu firma lui Cășuneanu,  și altele. Nepotism și corupție, chiar dacă nedovedită încă! Concluzia? MEMBRII PMP AU MAI FOST ÎN PARLAMENT, DAR SUB ALTE DENUMIRI, CU PUȚINE EXCEPȚII. NU SE VOTEAZA!

6. PER. Pentru cine nu a auzit încă despre el, este vorba de partidul ecologist român. Ar fi fost partidul pe care cu dragă inimă aș fi pus ștampila, dar ideea de ecologie este extrem de slabă în conștiința românilor, deci n-ar fi avut rost să irosesc votul pe un partid care oricum n-ar fi avut procentajul de admitere în parlament. Concluzia? DEȘI AȘ VREA, NU POT SĂ VOTEZ PER-ul. AR FI UN VOT PIERDUT!

7.USR. Uniunea Salvați România. E, aici e noutatea! Ăștia sunt singurii care n-au mai fost la putere. Au, în general, oameni noi, tineri, școliți pe-afară, inteligenți și cu moace de om necurvit încă, ca să nu spun cinstit, pentru că e greu de crezut că în politică poți exista fără mici compromisuri morale.
Ca să-i scoatem de la putere pe ăia șmecheri, care ne-au fraierit până acuma, haide fraților să le dăm o șansă ăstora noi! Altă cale de a-i lua pe șmecheri din fața cașcavalului nu există!

Bine, bine, ai să mă-ntrebi, judeci oamenii după moacă? Da, am să-ți răspund, îi judec și după moacă, după limbajul trupului, după mimică. Sunt semnale pe care le recepționăm cu al șaselea simț, cu intuiția, fără să fi citit nici o carte despre limbajul trupului. Ca să îți exemplific, am să-ți pun alături două moace și te las pe tine să judeci care din ele îți transmite semnale c-ar fi un om cinstit și care îți sugerează c-ar fi mafiot.

Liviu Dragnea, cel mai cinstit om din România!
Sursa:aktual24.ro

Nicușor Dan, cel mai mare mafiot din România!
Sursa:hotnews.ro

Observi că, deși am scris că Dragnea este cel mai cinstit om din România, iar Nicușor Dan este cel mai mare mafiot, fețele lor ne transmit parcă altceva! Și este normal să fie așa, pentru că dacă avem tot timpul ceva de ascuns, dacă una gândim și alta spunem, dacă exersăm tot timpul minciuna și șmecheria, toate astea ne lasă pe chip urme, și în vorbire, și în gesturi, semnale care pot fi percepute instinctiv de inconștientul nostru sau, dacă mai și citim ceva despre limbajul nonverbal, le putem percepe clar, cu mintea conștientă.

E, cam ăsta a fost raționamentul meu atunci când am votat la ultimele alegeri parlamentare.

Dacă și tu ai fi gândit la fel și ai fi votat tot un partid nou, care n-a mai fost la ronțăitul cașcavalului până acuma, te asigur eu că n-ar mai fi trebuit acuma să protestăm zile în șir, în frig și viscol. Mie îmi place să fac treburile obținând efect maxim cu efort minim.  În cazul politicii, cel mai mic efort de a-i zbura de la putere pe golanii mafioți, care au pus gheara pe țara asta, este în cabina de vot. Dar se pare că poporului român îi place să facă totul cu efortul cel mai mare posibil.
Eu vă spun că putem să stăm în stradă zile, săptămâni, luni, ani întregi și nesimțiții din parlament și din guvern nu-și vor da demisia, pentru că ei au ajuns acolo prim minciună, prin furt, prin combinații mafiote. Demisia ar însemna pentru ei să piardă totul într-o clipită, după care la scurt timp să meargă la mititica, așa că se vor agăța și cu dinții de poziția pe care o dețin acum.

Iar toate mitingurile noastre nu vor rămâne în istorie decât ca o variantă modernă a Mioriței, în care discuția ciobanului cu oaia năzdrăvană a fost înlocuită cu glumele de pe pancarte, iar fluierul duios, cu vuvuzeaua și fluierul de fotbal, în timp ce baciul ungurean, și cu cel vrâncean, și cu cel austriac, și cu cel băutor de votcă, de la răsărit, ne vor lua nu numai oile, ci și pădurile, pământul agricol, peștii din ape și șinele de sub tren.

Așa că, dacă n-o fi dictatură în România și mai apucăm alegeri libere peste patru ani, lasă lenea deoparte și du-te la vot, că din cauza ta s-a ajuns la situația de-acuma! Pentru că ți-a fost lene să-ți miști curu` și să pui ștampila pe un partid, altul decât cele care au mai fost la putere!

Privește poza de mai jos și s-o ai în minte tot timpul de acum încolo: e cel mai mic efort de a-ți schimba viața în bine, pentru tine și pentru copiii tăi!

Pun din nou poza cu îndemnul de a merge la vot.

Cel mai bun mesaj pe care l-am văzut la protestele din 2017.
Sursa:Facebook

Dacă ai avut răbdare să citești până la final chestia asta, te felicit! Înseamnă că ești un om inteligent, care are răbdare și care poate să citească mai mult decât SMS-uri și poante scurte pe Facebook. Dar sunt convins că în lista ta de prieteni ai și destui inși, oameni inteligenți și cultivați, care atunci când aud de politică, schimbă subiectul, încep să caște sau se uită în altă parte. Poate reușim să-i facem pe unii dintre ei să-și miște curu` la vot data viitoare!

O scurtă editare-actualizare, astăzi, 13 august 2018: după un an și jumătate de la data când am scris acest articol, 11.02.2017, pot spune cu certitudine că nu am nici un regret că am pus ștampila pe USR! La următoarele alegeri știu sigur pe cine să votez!

Intră pe USR, mai jos, și vezi despre ce este vorba! Implică-te, nu mai sta pe margine, altfel locul tău va fi ocupat de un ins needucat și chiar penal!

Click Aici!

George Balaur, Mangalia

Poți citi celelalte articole, sus, în dreapta, în Arhiva blog.

Importanța virgulei sub „țî”

Liviu Dragnea, o vietate coprofagă, ce se vrea a fi dictatorul României.
Sursa:sutu.ro

Domnul Dragnea, născut în satul Gratia, din județul Teleorman, a avut, probabil, tot timpul dorința ca găinațul unei ciori în zbor, să aterizeze pieziș sub litera „t”de pe panoul de la intrarea în localitatea-i de baștină, astfel încât acesta să arate că ai intrat în localitatea „Grația”, un cuvânt mult mai plăcut urechilor dumnealui, și nu în Gratia, al cărui plural articulat este ...gratiile!

Intrarea în localitatea Gratia, pe care Liviu ar fi dorit tare
mult s-o cheme Grația, sau...Grațierea! 
Sursa: Google Earth

Liviule, dragă, cioara pe care o aștepți de-atâta amar de vreme, s-a cam vopsit, săraca, și umblă, așa, deghizată, ca o fantomă aviară, prin guvernul de paie, pe care tu, cu gurița ta, ai zis că-l conduci din umbră. Și dacă tot îți place să stai la umbră, poate te duci undeva și mai la umbră, de unde să conduci penalul și-mpăiatul guvern, adică... la răcoare!  Și, din Gratia, să te duci acolo unde ți-e locul, adică după pluralul gratiei!

Hevănaisdei, că tot vorbirăm deunăzi cu Trump!

Gică Contra de la proteste