Îi rog să mă ierte pe cei care, în preajma zilei naționale, și de ziua națională, se-mbracă în ie și se-nfășoară în fulare tricolore, pe cei care-și pun stegulețe la mașini și pe cei care-și pun drapelul românesc să fluture la balcon. Îi înțeleg și îi iubesc. Îi admir chiar că pot să fie mândri. Mândri că sunt români. Dar eu nu pot să fiu mândru, oricât aș încerca. Și voi încerca să spun și de ce, în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor. Am să le iau în ordine, începând cu clipa în care ies din curte, pe poartă.
 |
| Ăsta sunt eu, supărat că nu pot să fiu mândru că sunt român! (pentru cei care vor să mă scuipe pe stradă, pentru asta). |
Primul lucru care mă deranjează sunt gropile din asfalt, acolo unde sunt capacele de canalizare. Trebuie, de fiecare dată, să faci slalom, printre ele. Ne-am obișnuit chiar cu asta, și am ajuns să considerăm ca fiind ceva normal. „E, așa-i la noi!” E o problemă națională, căci am văzut asta și-n alte orașe din țară. Ne lăudăm cu Henri Coandă, cu Aurel Vlaicu, cu Traian Vuia, cu Gică Hagi și Nadia Comăneci. Cu Ilie Năstase. Sau, culmea, după ultimul videoclip guvernamental, cu „nemuritorul” Dracula! Vreau să ne lăudăm și cu un program național de astupare a gropilor din asfalt. E chiar așa de greu? Vreau un erou național care să-ngroape gropile din asfalt. Groparul gropilor din asfalt! Să facă treaba asta într-un an de zile și, la următoarea aniversare, să-l urcăm pe podium, să-i punem chipul alături de tricolor și să-l omagiem, alături de Gică Hagi, bând berea căreia-i face reclamă, și de Nadia Comăneci, întinsă pe o saltea și mâncând margarină. Tot alea din reclamă.
 |
| Groapă în asfalt la un capac de canalizare, pe strada Transilvaniei, în Mangalia. Îi solicit domnului primar să rupă din banii de sclipiciuri stradale de sărbători, și să o astupe. Și să astupe toate gropile din oraș. Să ne înțelegem: nu îl rog, îi solicit! Pentru că eu îmi fac datoria plătind impozitele și taxele la timp! Și ca mine sunt aproape toți cetățenii orașului. Sursa foto: George Balaur |
A doua problemă care mă deranjează este noroiul care se întinde pe asfalt, din orice șantier de construcții, fie mai mare, fie mai mic. Noroi care se pune pe cauciucuri, pe caroserie, pe parbriz și lunetă, pe toate mașinile. Pe pantofi, pe pantaloni. Noroiul ăsta, atunci când se usucă, se transformă în praf, care se pune pe rufele întinse la uscat, pe mașini, pe hainele noastre. Intră pe fereastră, se pune pe mobilă. „Băi, ieri am curățat prafu`, și azi s-a pus din nou! De unde vine, frate, atâta praf!?” Ne intră în plămâni. Intră în canalizare și o înfundă, atunci când plouă. Acoperă totul cu o pojghiță de praf, specifică României. România este o țară prăfuită, atunci când e soare, și plină de băltoace cu noroi, atunci când e vreme umedă. Praful și noroiul ăsta au ajuns să ni se pună și pe suflet și să fim opaci la suferința celor din jur! Lucrul ăsta te deranjează și mai mult, dacă ai apucat să trăiești suficient timp într-o țară curată, apoi revii pe meleagurile natale. Pentru că atunci ochiul tău face comparația. Și vrea o țară ca afară!
Și problema asta se poate rezolva foarte simplu: orice mașină care iese dintr-un șantier, să urce pe o rampă, unde să i se curețe cauciucurile cu un jet de apă. E complicat? E așa de greu? Alții cum fac? Vrem o țară ca afară? Hai s-o facem noi ca afară! Cine să facă treaba asta? Chemăm un neamț, un japonez și-l punem ministrul noroaielor din România? E un lucru simplu: se aplică niște reguli, care se respectă. Nu le respecți, te-am ars la buzunar! Asta ca să fie bine pentru toată lumea, inclusiv pentru tine, cel care nu le respecți! Ca să ai un oraș curat, fără praf și fără noroi! Hai, să vă văd, care dintre voi, ăștia înfășurați în tricolor, vrea să devină eroul național al eradicării prafului și-al noroiului din România? Îți punem numele pe toate steagurile dacă reușești să ne faci România fără praf și fără noroaie!
 |
| Noroi lăsat de o mașină ieșită dintr-un șantier de construcții din Mangalia, cu vreo trei ani în urmă. Și acum e la fel, noroiul din orice șantier ajunge în oraș. Sursa foto: George Balaur |
A treia problemă care mă supără este gunoiul aruncat de mulți pe stradă. Sau din mașină, direct pe geam. Chiștoace, hârtii, coji de semințe, bidoane de plastic, cutii de bere, căcatul pe care-l lasă câinele când ieși cu el la plimbare, le știți și voi, cei cu tricolorul pus pe mașină de ziua națională. Nu m-ar mira să văd zilele astea o mașină de-asta, mândră că este româncă, cu tricolorul fâlfâind deasupra, dar pe geamul căreia să iasă un jet de gunoaie din cele enumerate mai sus. Mândre că sunt gunoaie! Gunoaie românești, bă! Mai are cineva gunoaie așa mișto ca ale noastre!?
Aici am o mică propunere: dacă vezi pe cineva făcând chestia asta, du-te frumos și ia de jos gunoiul pe care l-a aruncat, și roagă-l să-l pună la coșul de gunoi. Sau să-l ducă acasă. Așa fac japonezii. Ei duc totul acasă și-l sortează pe categorii. La ei nu există ideea de a arunca ceva, ci de a recicla, de a reintroduce în circuitul economic acel obiect căruia noi, românii, îi spunem gunoi. Ce facem? Chemăm un japonez, din nou, și-l punem ministrul chiștoacelor și-al cojilor de semințe?
Să vă zic cum fac eu: am văzut, cu mai mulți ani în urmă, un chiștoc aprins, ieșind pe geamul unei mașini, aflată-n fața mea, așteptând la semafor. Am coborât repede, am luat chiștocul de jos și i l-am dat înapoi, pe geamul deschis, celui care-l aruncase, spunându-i, pe un ton foarte politicos, dar ferm, că eu locuiesc în orașul ăsta și că vreau să fie un oraș curat. Omul a luat chiștocul și nu a zis nimic. Mă gândesc că, din momentul ăla, de câte ori a mai avut, apoi, gestul reflex de-a arunca chiștocul pe fereastră, a avut o mică reținere, care l-a făcut să-l pună în scrumiera mașinii. Asta se cheamă educație. Cam asta trebuie să facem noi, ăștia care suntem deranjați de cei care aruncă gunoaie peste tot. E un act mai mare de patriotism și de curaj, decât înfășuratul în simboluri naționale și bătutul cu pumnii în piept. Pentru că am mai făcut chestia asta în multe împrejurări similare și n-am întâlnit priviri binevoitoare sau aprobări imediate, ba dimpotrivă! Suntem un popor care se lasă greu educat. Și pentru asta nu pot să fiu deloc mândru!
 |
| Coji de semințe în zona centrală a orașului Mangalia. Cum pot să fiu mândru că sunt român, când turiștii nemți, care vin la tratament balnear de douăzeci de ani, se uită cu dispreț la noi!? Ce facem, chemăm poliția din Germania să-i amendeze pe cei care fac gunoi în România? Sursa foto: George Balaur |
Al patrulea lucru care mă deranjează este vulgaritatea și mitocănia zgomotoasă, pe care o întâlnim din ce în ce mai mult, pe stradă! Fie băieți, fie fete, și-o bagă toți, într-o veselie! Nu sunt un pudibond și nici un ins care să nu folosească în vorbire niciodată vulgarități, să fim înțeleși! Dar nici nu pot fi de acord cu vulgaritatea și agresivitatea publică pe care o întâlnim în România la tot pasul, de la nervozitatea în traficul marilor orașe, până la grupurile de adolescenți mergând pe trotuar, care și-o bagă într-una, fie că are ce să bage, fie că nu! Generalizarea asta a zgomotului mitocănesc și agresiv, arată lipsa de respect pe care o avem unii față de alții. Poate că ar trebui ca în primii ani de școală să se facă mai multă educație. Cei șapte ani de-acasă. Să fie încă șapte ani la școală, în care să li se spună cât mai des ce e bine și ce e rău.
Lucrurile care mă deranjează sunt mult mai multe: muzica zgomotoasă în public, mita, slugărnicia în fața funcționarilor publici, lipsa atitudinii civice, neprezentarea la vot, mizeria din spitale, corupția generalizată în administrația țării. Dar, pentru că deja textul pe care l-am scris a devenit mult prea lung pentru mulți dintre eventualii cititori, mă opresc aici.
Dacă reușesc să schimb atitudinea măcar a unui singur om, prin ceea ce am scris, mă declar mulțumit și nu-mi va părea rău pentru timpul pierdut scriind aceste gânduri. E modul meu de a sărbători suta de ani a țării mele: arătând ceea ce nu-mi place și spunând că nu sunt mândru pentru aceste lucruri. Și că doresc ca ele să fie îndreptate. Ca să pot să fiu și eu mândru! Deși mândria, în credința noastră strămoșească, este considerată a fi un păcat! La mulți ani, România mea prăfuită și plină de gunoaie!
George Balaur, Mangalia
