Capul plecat e mai bine tăiat!

Nesimțirea conducătorilor unui popor se întinde atât cât permite îngăduința acelui popor. Iar poporul român îngăduie multe, pentru că este un popor cuminte, supus, ascultător, care dă Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Și cu capul plecat, ca să nu i-l taie sabia!

Am lucrat timp de aproape cincisprezece ani ca pilot pe canalul Dunăre-Marea Neagră și în portul Constanța Sud, atât în timpul perioadei comuniste, cât și după evenimentele din decembrie 1989, intrate în conștiința publică sub denumirea de „revoluție”. Am pilotat nave fluviale, fluvio-maritime și maritime sub diferite pavilioane: român, bulgar, iugoslav, ucrainian, austriac, maghiar, cehoslovac, german, olandez, suedez, australian, grecesc, francez, britanic, chinez și rusesc. La bordul fiecărei nave se întindea, ca pe o mică insulă, civilizația, cultura și felul de-a fi al acelui popor. Majoritatea navelor aparțineau unor țări comuniste riverane Dunării. Se simțea o diferență ca de la cer la pământ între diferitele forme de comunism practicate în respectivele țări, în funcție de gradul de suportabilitate al fiecărui popor. Trebuie să recunosc că cel mai greu era pe navele românești, mizeria și foametea prezente pe teritoriul țării prelungindu-se pe fiecare navă, cu mici variațiuni în bine de curățenie și de organizare, atât cât îi era permis comandantului să-și imprime propria personalitate pe acel mic teritoriu plutitor aflat în subordinea lui.

Trecerea de la comunism la capitalism s-a făcut brusc și șocant, căzându-se dintr-o extremă în alta: de la dictatura comunistă cea mai cruntă, la capitalismul sălbatico-cumetrist de cea mai abjectă speță.

Deasupra acestui capitalism de junglă tronează „cei de la putere”. Într-o țară civilizată ca Finlanda sau Suedia, de pildă, cei aflați temporar la putere reprezintă un segment de populație cu rol administrativ, aflat în slujba restului populației, fiind, de fapt, salariații patronatului numit popor.

În România, însă, ca și în comunism, elita conducătoare trebuie să fie purtătoare de girofar și să beneficieze de privilegii și onoruri de care un oficial nordic s-ar simți jenat. Și toate aceste privilegii ale lor există pentru că noi, cei mulți, permitem așa ceva! Nesimțirea în acordarea de proprii privilegii se întinde atât cât permitem noi, cetățenii guvernați! Iar dacă noi permitem ca un individ aflat în slujba noastră să se deplaseze din punctul A în punctul B având coloană oficială cu girofar în frunte, atunci acel individ va face acest lucru și, mai mult decât atât, acel individ nu se va considera un salariat al patronatului numit poporul român ci va crede, pe motive întemeiate, că este stăpân al poporului român. Comportamentul nostru de victimă, de pradă, stârnește în el instinctul de dominație și de prădător.

Plecăciunea în fața oricărui birocrat aflat în slujba noastră nu face decât să întărească în mintea lui convingerea că el este stăpânul nostru și că poate să facă ceea ce-i poftește inima, fără să ne dea nouă socoteală.

Moartea polițistului Bogdan Cosmin Gigină, aflat în coloana oficială a unui funcționar de stat, pentru ca acesta să se deplaseze, în afara serviciului, dintr-un punct într-altul, fără ca legea să-i permită acest lucru, se datorează umilinței superiorilor acelui polițist, care nu au avut curajul să-i spună acelui funcționar că nu este legal ceea ce face. Capul lor plecat a dus la moartea polițistului motociclist Bogdan Gigină care, la rândul lui, pentru a-și păstra locul de muncă în mica dictatură a ministerului de interne, a acceptat și el să meargă noaptea, pe frig și ploaie, ca deschizător de drum pentru micul dictator din fruntea ministerului de interne.

Avansarea lui post-mortem în urma acestui accident stupid este cu atât mai grotescă și mai incriminatoare pentru toți cei aflați ierarhic deasupra lui, de la șefii imediat superiori, până la cel aflat în vârful piramidei ministerului de interne. Poate că proverbul „Capul plecat, sabia nu-l taie!”, care ne definește, ca popor, ar trebui modificat. Poate că ar trebui să spunem „Capul plecat e mai bine tăiat!”, atât pentru orice om, în parte, dar mai ales pentru un întreg popor!

Pentru a citi celelalte articole, aveți în dreapta paginii, sus, Arhiva blog.

Criza refugiaților, dintr-o perspectivă nearitmetică!

Sursa:ziuanews.ro

Din negurile istoriei omului, ca specie, migrația a fost salvarea existenței lui. Prima mare refugiere a fost cea din pădurile ecuatoriale, unde concurența acerbă pentru resurse, l-a făcut să-și lase rudele primate, să sară, în continuare, din creangă-n creangă, în timp ce el a renunțat la coadă și la părul de pe corp, pentru a se putea adapta mai bine printre jivinele savanei, cu care a început să concureze pentru hrană. 

Proiectul genografic, inițiat de National Geographic Society, a demonstrat științific, prin studierea ADN-ului unor grupuri de oameni  din întreaga lume, că toată specia umană se trage dintr-o „Evă mitocondrială”, ea fiind cel mai recent strămoș comun, pe linie maternă, al tuturor populațiilor umane de pe planetă. Această ipotetică femeie a trăit cu aproximativ 200.000 de ani în urmă, cel mai probabil undeva prin Africa.
Tot proiectul genografic a mai demonstrat că diferențele infinitezimale între genele oamenilor nu justifică împărțirea „științifică” în mai multe „rase”, mutațiile genetice intervenite de-a lungul migrațiilor fiind aproape neînsemnate la nivel intim, genetic, chiar dacă în exterior ele par enorme. Rezultă de aici, în mod logic, că, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, toți am fost, la un moment dat, de-a lungul arborelui nostru genealogic, emigranți, imigranți sau refugiați. Faptul că această migrație s-a desfășurat într-o perioadă când nu existau state naționale, granițe, puncte de trecere a frontierei, forțe armate și forțe de represiune, nu diminuează din realitatea fenomenului.

În grupuri, mai mici sau mai mari, oamenii au migrat asemenea turmelor de erbivore în căutarea hranei celei mai proaspete, asemenea păsărilor în căutarea locului de cuibărit cel mai propice pentru a asigura perpetuarea speciei. Invaziile popoarelor migratoare, învățate la istorie în școala generală, sunt o infimă parte din ceea ce înseamnă fenomenul migraționist al speciei umane, de-a lungul istoriei sale. Cele mai „recente” mari migrații au fost deplasările umane dinspre Europa spre cele două Americi, care au avut ca rezultat decimarea aproape totală a populațiilor băștinașe și instituirea dominației anglo-saxone în nordul continentului american și a celei hispanice  în centrul și sudul acestuia.

 Ultima aventură migraționistă a omului a fost ieșirea din spațiul locuibil al planetei Pământ, în spațiul cosmic, culminând cu  punerea piciorului lui Neil Armstrong pe suprafața Lunii, pe care Dumnezeu nu mai dăduse cu aspiratorul de câteva milioane bune de ani, dându-ne tuturor posibilitatea să admirăm în praful selenar, urma celebrului pas mic pentru un om, dar imens pentru omenire.
Cei mai suspicioși cred însă că acest pas al omului pe alt corp ceresc nu a avut loc decât într-un studiou de film hollywoodian, în timp ce alții cred că, de fapt, Luna era deja ocupată de alte ființe, care după ce-și mâncau salata și friptura, în loc să-și spele farfuria la chiuveta din bucătărie, se urcau în ea și își făceau siesta făcând o tură prin galaxie, acesta fiind și motivul pentru care zborurile spre satelitul natural al Terrei ar fi încetat brusc.

Un alt fenomen migraționist de amploare a avut loc odată cu apariția revoluției industriale, când mase imense de oameni s-au deplasat din zonele rurale către centrele industriale, în căutarea unei vieți mai prospere, fenomen care se continuă și azi, în marile metropole industriale ale lumii existând multe periferii insalubre, în care gloate imense de oameni stau înghesuite, în speranța că norocul le va surâde într-o bună zi și vor putea ajunge în zonele bogate ale orașului. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, după cele mai recente statistici, un individ își schimbă locul de muncă și domiciliul, în medie, de cinci ori în viață.

Recentul val migraționist de mare amploare al populațiilor din nordul Africii, din Orientul apropiat și din cel mijlociu, este rezultatul intervenției puterilor occidentale, în frunte cu SUA, în viața politică a țărilor aparținând regiunilor mai sus amintite. Înlăturarea prin revoluții mai pașnice sau mai sângeroase a conducerilor politice din Tunisia, Libia, Egipt și încercarea de înlăturare a președintelui Bashar al Assad, al Siriei, a destabilizat situația internă a acestor țări, prin apariția unor vectori de putere nebănuiți pe timp de pace. Conflictele intertribale și interconfesionale i-au luat prin surprindere pe orchestratorii occidentali ai revoluțiilor „primăverii arabe”, situația degenerând într-un colaps cvasigeneralizat al vieții politice, economice și sociale din respectivele țări, generând, în final, țunami-ul migrator. Cum cea mai atrăgătoare „pășune” în peisajul înconjurător, totalmente devastat, era Europa, toate privirile s-au îndreptat către bătrânul continent, luând în scurt timp naștere adevărate rețele de organizare clandestină a exodului, de pe urma cărora profită o mulțime de indivizi care acționează la limita legii sau în afara ei, de la simplele călăuze de pe teren, până la indivizii bine poziționați în rețelele clandestine de falsificare a documentelor de identitate.

Fenomenul a luat naștere ca urmare a întreținerii războiului, nu numai în Siria, ci în tot Orientul apropiat și mijlociu, de către complexul industrialo-militar american, furnizorul de echipament militar și de consumabile, atât pentru trupele de intervenție proprii, cât și pentru ceilalți participanți la conflict, dorința producătorilor fiind nu rezolvarea conflictului, ci prelungirea acestuia cât mai mult timp posibil, deoarece acest lucru înseamnă cât mai mulți bani, scurși din buzunarul contribuabilului de rând de pe continentele „civilizatoare”, America și Europa, în conturile acelor indivizi care controlează acest uriaș complex industrialo-militar. Astfel, conflictul din Siria, deși ar fi putut fi finalizat rapid, continuă de ani de zile, așa cum s-a întâmplat și cu  conflictele din Vietnam, Afganistan și Irak, tocmai pentru a întreține necesitatea alimentării trupelor combatante cu armament și echipament logistic, de la șoseta soldatului, până la cele mai sofisticate echipamente high-tech de luptă. Sub pretextul răspândirii democrației în lume, păpușarii din spatele conducerii politice ale Statele Unite au menținut aproape în permanență conflicte în alte părți ale globului, pentru a alimenta monstrul devorator numit război.

„Venerabila doamnă Europa”, personificată dar și personalizată perfect de doamna cancelar german Angela Merkel, luată puțin prin surprindere de masivul flux de refugiați, se află în situația mătușii bogate, ajunsă la senectute, care se trezește din senin cu vizita unui nepot, venit de peste mări și țări, de care habar nu avea, și care îi cere sprijin financiar, hrană și adăpost.

Cultura creștină și parabola fiului risipitor o fac să-i deschidă larg porțile noului venit și să încerce să-i pună la dispoziție averea și infrastructura socială pentru a-l integra cât mai rapid în lumea semirobotizată a producției economice industriale și postindustriale, în care este perfect valabilă lozinca de tristă amintire, „arbeit macht frei”(munca te face liber) dar și lozinca permanent valabilă în spațiul culturii germanice, „ordnung uber alles”(ordinea înainte de toate).

Rămâne de văzut dacă aceste milioane de ființe omenești venite dintr-un spațiu al conflictelor intertribale și interconfesionale, al dezordinii și al lâncezelii la soare, se vor putea integra în această lume ordonată, muncitoare și ascultătoare, care funcționează după ceasornic și după legi stricte. Eșecul multiculturalismului în Marea Britanie, Franța, Olanda, Suedia și-n alte țări nordice, în care s-au format enclave ale celor veniți din alte culturi și zone geografice, ar trebui să ne facă să ne îndoim de credința că aceste populații se vor integra rapid în țările gazdă ale bătrânului continent.

Calculele simple, aritmetice, ale doamnei Merkel, în care necesarul de forță de muncă al economiei germane ar putea fi asigurat de fluxul de refugiați, s-ar putea să fie date peste cap de intervenția în această ecuație a unor factori perturbatori cum ar fi diferența de mentalitate, diferența de cultură religioasă sau, cel mai grav, posibilitatea ca această migrație să fie orchestrată de forțe oculte, ostile culturii occidentale, care, pe termen lung, să vizeze distrugerea civilizației găzduitoare.

 Aceste calcule aritmetice sunt extrem de prost făcute; e ca și cum doamna Merkel ar lua decizia să sporească natalitatea germanilor prin începerea imediată a producției de prezervative cu defecte voite de fabricație.

Putem observa că din mass-media principală aproape că au dispărut știrile referitoare la refugiați. Banalizarea fenomenului pentru mass-media, intrarea lui în sfera comună și în obișnuință, este cu atât mai periculoasă pentru cei care trebuie să suporte efectele lui, atât direct, fizic, cât și pe termen lung, financiar. Adică pentru noi, cetățenii simpli, truditori pe ogorul capitalismului corporatist și contribuabili din munca noastră la bugetul coanei Europa.

Pentru a citi celelalte articole, aveți în dreapta paginii, sus, Arhiva blog.

George Balaur, Mangalia
12 octombrie 2015